Prima carte-vitraliu din istoria istoriilor. Din cerurile interioare

Dragă Vitoş, Dragă Zdrunca, Dragă Spectaculoasa,

Un quasi-roman liric, dar şi grafic, propune Andreea Lupu la debut, în colaborare cu Bogdan BAM Diaconu, ca să nu mai spunem de „virtuţile” epistolare, aducându-ne aminte de „Legăturile primejdioase” ale lui Pierre Choderlos de Laclos, deşi, prin titlu, ne sugerează şi un Kafka, un Kafka gellunaumian ori borisvianesc (nu un Gheorghe Bacalbaşa, autor de roman cu acelaşi titlu), ca să nu ne gândim la un bovarism literar-metafizic demn de epoca noastră din zorii postumanului, aluzia la romanul lui Flaubert fiind încă de la prima scrisoare către misteriosul Vitoş, destinatarul a 42 de scrisori din cele 43 ale cărţii, ultima fiind din partea Spectaculoasei, personaj liric spectaculos, evident, către cea care scrie lui Vitoş, Zdrunca. Este drept că, ludic, şi frumos se mai joacă Andreea Lupu, în scrisoarea 33 numele lui Vitoş este… uitat, pur şi simplu.

Dar cât pericol este, cât Kafka, cât Madame?

Cartea începe aşa:

„Dragă Vitoş,

Dumnezeu mi-e martor, nu mă deranjează nimic la Spectaculoasă câtă vreme ziua tace şi se retrage în colţu’ ei.// Până mai alaltăieri m-a hărţuit începând cu ora 10.00 a.m., cu stiloul în mână. M-a forţat să stau nemişcată cu orele, timp în care m-a continuat în DESENE pe pereţi, pe covor, pe gresie şi pe parchet. Mi-a redesenat urechile şi cam toate extremităţile, iar când totul a încetat şi m-am ridicat de pe scaun, şi-a dat seama că desenele rămase în urma mea n-aveau nici un sens fără mine în centru.” (p.5)

Din dreptul literei D din cuvântul DESENE porneşte o linie care continuă într-un desen de la pagina 4, reprezentând, cel mai probabil, două fiinţe-femei, femei-spiriduşe sau ceva în genul, Zdrunca şi Spectaculoasa…

Zdrunca, care constată în prima scrisoare că a devenit „nesfârşită”, începe din a doua să descrie Instituţia, (ne)lămurindu-ne în a treia când s-a ajuns, dacă nu chiar şi de ce: „În Instituţie am ajuns într-o Luni, când toate ceasurile rele urmau să vină de-abia în ziua următoare.// Camera mea cu pereţii de sticlă aliniată pe Culoarul camerelor cu numărul Trei, care se întinde nesfârşit în stânga, nesfârşit în dreapta.// Cum am ajuns în pragul ei, Spectaculoasa a sărit din MINE şi mi-a pus piedică, de am căzut înăuntru.” (p.9)

Evident, din M de la MINE, începe un alt desen care continuă pe pagina opusă ş.a.m.d.

Cea mai scurtă scrisoare este a şaptea: „Vito, iubirea mea.// Zdrunca, iubirea ta.” (p.15)

Una dintre cele mai semnificative poeme pentru filosofia şi regia cărţii ar fi a 5-a scrisoare, care începe să transforme volumul în prima carte-vitraliu din istoria literaturii şi a vitraliilor (din ceea ce cunoaştem noi):

„Vitoş opac,

Instituţia m-a adăpostit în straturi de STICLĂ.

Cum închid uşă după uşă translucidă, fâşii de sticlă mi se aştern peste pulpe. Noaptea, trupul meu străluceşte şi carnea mea e de sticlă.// Noaptea, Spectaculoasa intră tăcut în cameră, mă dezveleşte şi se minunează: «în curând o să fii ca o bezea glazurată. Dacă n-o să mai simţi când te mângâi, Zdrunco?»// Noaptea, Spectaculoasa se aşterne lângă mine pe pat, până când carnea mea luminoasă simte din nou.// Te sărut, Vitoş/ Zdrunca,/străvezie.” (p.13)

De altfel, ilustraţiile lui Bogdan BAM Diaconu împrumută ceva din tehnica… proiectării vitraliilor, Instituţia putând fi şi o Biserică absolut non-conformistă (din ceruri, din purgatoriu, din limburi, de cine mai ştie unde; (se) bate şi Toaca, p.56), în care apare şi OMUL „care Se Luptă cu Moartea”, caracterizat oarecum… la pagina 29, El mai revenind în desfăşurătorul cărţii-instituţie (şi ea)!

La pagina 18, alte mărturii despre mirabila Instituţie: „Azi… e ciudată./ Când îi întorc obrazul în ferestre, îmi întoarce şi ea obrazul./ Când deschid o uşă, o deschide şi ea.// M-am cufundat în ea ca o piatră în APĂ, şi-am lăsat în urma mea multe Cercuri./ O aud pe Spectaculoasă de pe mal, de departe: înoată, Zdruncoooo, î noa tăăăă!”

Într-un fel, fiecare poem-scrisoare este un astfel de salt în apele cuvintelor şi ale desenelor-vitralii, care se lasă cu înot sau nu, cu Dumnezeu, care re-apare şi el la pagina 20 ( prin Cuvântul „Dumnezeu” începe cartea, dacă exceptăm formula „Dragă Vitoş”!), „în gând”. Iar Spectaculoasa poate este… Sophiaaa, principiul Înţelepciunii divine!? Sau o fărâmă din ea? Sau poate doar sufletul? Sau mai degrabă o restauratoare de suflete, după cum rezultă din dialogul de la pagina 73:

„De treizeci de zile fac curăţenie./ Vine Paştele Instituţiei şi eu nu prididesc. (…) Spectaculoasa intră încet în cameră. Ce faci, Zdrunco? Zice în timp ce schimbă părerile între ele./ Mi s-a pus praf pe suflet, Spectaculoaso, îi zic, şi mă scutur un pic.

Lasă-mă să intru să văd ce pot face.

Şi eu ce fac între timp?

Poţi să-mi ţii de urât.

Ce vrei să-ţi povestesc? am întrebat-o, şi m-am aşezat pe marginea patului.

Tatăl nostru, a spus şi a intrat.”

Sugestivă discuţie despre izvoarele istorice ale imaginarului poetului! Ca şi coperta, la care m-am uitat cu atenţie abia după ce aproape am terminat lectura!

Din a 11-a scrisoare, p.22, mai aflăm din tainele sacre ale Instituţiei (din ceruri? „Cer ducem în noi cu toţii.”, p.24): „În Instituţie răsare Soarele în fiecare zi, mai puţin în Sâmbăta Morţilor. Apare întâi în Sala Mare, îl văd cum alunecă încet, pe culoarele transparente.// Toţi ne dăm la o parte din calea lui, sau îi ieşim în întâmpinare, până se propteşte în Cupola de Sticlă.// Atunci apare Spectaculoasa şi deschide chepengul.”

Desigur, te poţi pierde în multitudinea de simboluri, voite sau nu, în mişcările de Pământ, în Curtea Subterană, prin Ceaţă:

„Ceaţa Albastră a stat până mi-am întins mâinile şi am deschis ochii odată cu Soarele, care a înroşit Cupola de Sticlă./ Zdrunco! Iar nu pot atinge ferestrele de fierbinţi ce sunt! Mai închide un pic ochii şi visează! A ţipat Spectaculoasa dis-de-dimineaţă, şi eu m-am întors în somn.” (p.26)

Desigur, este, dacă vreţi, şi un onirism controlat, primul onirism epistolar, se şi urează „vise frumoase la tine”, p.29, poate nu viaţa aceasta este un vis, ci viaţa de după şi de lângă moarte, unde mai trebuie luptat cu Vântul, se mai poate şi evada (din Instituţie, ce sunt toate vieţile decât nişte instituţii? Dar trupurile? Trecerile din lumea cuvintelor în cea a imaginilor poate asta sugerează, alunecările dintr-un plan ontologic în altul), se pot întâlni îngerii, dar şi un ÎNGER mai special „pe care îl pun în icoană aici, să nu-l uiţi.// Îngerul e administratorul Cârciumii, ştirb, mare, brunet şi Călău. E tânăr şi atât de rău de bun.” (p.34)

În aproape altă ordine de idei, cartea este un Cub Rubik, dacă tot se aminteşte de el la pagina 38, unde se revine la materia STICLEI, nu prea tratată… bachelardian:

„Vitoş dragă,

Nu ţi-am povestit încă de cea mai mare surpriză pe care am avut-o în Instituţie./ De afară, cum mă apropiam de ea dinspre Pădure, am văzut-o Mare, Transparentă, Elegantă, din STICLĂ.// Dinăuntru, cum ies pe uşa mea de pe Culoarul Camerelor Trei, nu reuşesc să desluşesc nimic în celelalte Camere. Una e plină de o pastă roz, echidistantă. Alta e doar ciment în spatele sticlei. Alta are desenaţi pereţii cu ecuaţii matematice./ a mea cum o fi, din afară?// În Instituţie se vorbeşte că e un Cub Rubik, Zdrunco, îmi spune Spectaculoasa. Dar eu o văd din Sticlă clară!”

Cum este perceput Timpul sau absenţa lui, cu o candoare demnă de copiii lui Robert Şerban sau Răzvan Vancu, se detaliază în scrisoarea 22, p.40: „Pe mine Timpul mă vizitează rar, şi doar când trag perdelele de pe ferestre. Intră atunci în cameră cu totul, şi nu mai am loc de el.// E gras Timpu’, e nesimţit. Când vine peste mine nu pot să mai trag aer în piept şi pendula de pe culaore bate, nu se mai opreşte.” sau la p.65: „Azi a venit Spectaculoasa la mine, cu Timpul pe o farfurie./ Am pregătit un ceainic de ceai verde şi ne-am aşezat în acelaşi fotoliu, lângă Fereastră.// Hai, Zdrunco, să-ncercăm, zise Spectaculoasa şi întinde linguriţa în farfurie. Mmm, zice, şi mai întinde o dată. (…) eu mestec îmbucături de Tiramisu. de Ecler. de Vişine Putrede. de Brad. de Frunză de Nuc. de Piatră.// E bun Timpul. E surprinzător.”

Da, şi Andreea Lupu este surprinzătoare, poezia este miam, miam, relaţiile cu oamenii sunt şi ele cumva reabilitate la pagina 46: „… m-am umplut de oameni./ Se-ntâmplă ziua, când mă plimb rpin Instituţie, cu treabă, sau pur şi simplu. Eu trec pe culoare, ei TREC prin mine şi rămân.// Spectaculoasa e îngrijorată, (…) mă prinde în braţe. Nu vorbeşte nimic da’ mă ţine aşa o vreme. Până când uşa camerei se deschide, şi apoi se închide. Se deschide, şi apoi se închide. Ies oamenii din mine. Ies din mine şi apoi ies pe uşă. Un om, doi oameni, trei. Patru, cinci, şase.”

O vizită a Morţii nu este nici ea neglijată. Urmată de nişte aluzii subtile la cercurile lui Dante, Andreea Lupu reuşind, într-un fel, să inventeze şi altceva în afara Purgatoriului, Infernului, Paradisului:

„Primul Cerc e mărginit de cele mai frumoase ferestre din Instituţie. Cele mai frumoase din lume! Ferestrele care dau înspre Pădure. Uneori mă pierd în primul Cerc, şi îl repet în alergare până când Mestecenii mă ameţesc. Dar întotdeauna mă opresc la fereastra pe care văd singurul Platan.” (p.49)

La urma urmelor, este vorba de o chestiune de limbaj. A inventa o lume înseamnă să inventezi o limbă străină, după cum veţi citi la pagina 68! Întorcându-ne la pagina 49, concluzia ar fi că Andreea Lupu vede Lumi, vede altfel, pentru ea Uitarea este Scriere, şi ca joc lingvistic:

„Instituţia îţi dă ce poţi să vezi, Zdrunco, îmi spune Spectaculoasa serioasă peste umăr. Uită-te frumos.

Măcar până la… Ieşirea cea Mare, de la p. 55!!! Cu toate inimile pe care le putem avea: de CRISTAL, de stâncă, de carne… (p.51) Cunoscând o rugăciune de citit la pagina 63:

„Doamne şi Stăpânul inimii mele, duhul ne-iertării, al milei de sine, al tristeţii şi al resemnării nu mi-l da mie, iar duhul răbdării, al curăţeniei, al gândului smerit şi al dragostei dăruieşte-mi-l mie.”!

Neconcluzionând: Noi suntem lumea (ca Instituţie), şi lumea suntem noi, cu univers sau plurivers.

Bref, volumul de debut al Andreei Lupu are ceva din splendoarea şi dichisul cărţilor lui Iulian Tănase, ceva din nebunia frumoasă a Cexinei Catapuxina, ceva din umorul unui Marin Sorescu, trecut prin „geometrie” stănesciană, doar Andreea Lupu e din Ploieşti, este una dintre cele mai bine construite cărţi de debut din ultimii ani, amintind de experimentele devenite oarecum marcă înregistrată ale Iuliei Militaru, Andra Rotaru, Aida Hancer, mai „îndepărtata” Saviana Stănescu ori mai „apropiata” Simona Toma, ca să dăm doar câteva nume.

Pe clapeta copertei III, Cosmin Perţa întăreşte:

„…este un debut de zile mari. O carte ce te absoarbe în universul ei, o carte portal care ne dă acces la lumea stranie şi miraculoasă a Zdruncăi şi a Spectaculoasei. Fiecare cititor devine în parte Vitoş, destinatarul epistolelor-poem ale Zdruncăi, ceea ce înseamnă că fiecare cititor va simţi bucuria şi curiozitatea şi dragostea şi dezamăgirea şi spaima. Simplitate şi rafinament, acesta este stilul pe care mizează Andreea Lupu şi îi iese de minune. Atenţie la Spectaculoasă!”

Instituţia de Andreea Lupu