„Un poem închinat Bucureştiului fanariot. O carte fastuoasă, de o senzualitate molipsitoare””, a spus Eugen Negrici. „Un festin al prozei istorice”, s-a exprimat Alina Purcaru, în Observator cultural. Nu ai nevoie de mult timp ca să te convingi de adevărul acestor aprecieri. Primele două pagini şi tot te lămureşti. Odată cu ele, intri precum eroul Leun, un grec care-şi caută alt destin, într-o altă lume. Şi nu tu o schimbi, ci ea te prinde strâns şi aproape că-ţi amortizează posibilităţile de reacţie. Eşti victimă a prozei, aşa cum Leun, pe care-l chema înainte de Bucureşti Ioanis Milikopu, pică în capcana zidurilor oraşului, dincolo de care îşi imagina că orice suferinţă se topeşte.
Bucureştiul la vremea „Manuscrisului fanariot” (pe la 1790 şi) era un oraş plin de contraste.
„Orașul trăiește dintr-o aromă înnoită continuu, din acea răsuflare călduță care invadează toți porii și care face ca orice nou-venit să uite ce-a trăit, transformat pe loc în emir cu ochi de safir, în nabab cu trăsuri și palate, în guvernator, polcovnic sau măcar într-un conțopist din alaiul domnesc.”
Un oraş euforic, care trăieşte senzorial, epidermic, un spaţiu populat de caleşti luxoase şi trăsurici vieneze, prin care şoaptele curg domol, vitriolant, ignorând puterea adevăraţilor stăpâni, Sf. Gheorghe şi Sf. Dumitru, primul – omorâtor de bestii, al doilea – ocrotitorul oraşului. Miroase a must şi-a grătare, femeile-şi ridică poalele lângă poduri şi e o atmosferă lascivă, în care ai impresia că nimic rău nu se poate întâmpla. Însă e doar o impresie, pentru că, în spatele fumului, sunt jocuri, cântece, influenţe care zboară şi schimbă raporturi de forţe, de azi pe mâine, atât în istoria mare, cât şi în cea mică.
Însă nu oraşul e cel care-l schimbă pe Ioanis Milikopu, ci dragostea. După ce fuge de încorporarea în flota rebelului Lambros, Ioanis este jefuit în Stanbul, iar când, în final, ajunge în Bucureştiul cântat de Selim, i se schimbă numele ca printr-o magie, dar şi ca avertisment pentru ce va urma. Cunoaşte o şerpoaică de ţigancă, pe Maiorca, roabă în curtea boierului Dan Braşoveanu Doicescu, şi iese cu flacără mare, din cer, care coboară în suflet, arde, arde, şi nu-i mai dă pace lui Leun, care se mai gândeşte din când în când la mama lui, însă rar, pentru că acum calculează totul în altă cheie. Face ochii mari la acest oraş-fantezie şi caută o cale prin care el şi Maiorca să rămână împreună, fără a i se subordona, la rândul său, acelui boier.
De aici, sau poate chiar de mai devreme – trecerea e subtilă, ca acea gură de vin care te convinge că ai putea să scrii pe loc o poezie – se declanşează festinul, care prinde nu doar partea de istorie a prozei flamboaiante, ci şi faptele şi caracterizările personajelor, unele dintre ele rupte parcă din Macondo, localitatea fantastică a lui Marquez. Iată, de pildă, cum e prezentată Tranca, o ţigancă-vrăjitoare:
„…putea să omoare omul de la distanţă, doar stropindu-l cu apă de greier. Avea iarba vieţii şi a morţii şi legământ secret cu însuşi stăpânul tenebrelor. Din părul Dracului Ochelarist preparase un elixir prin care făcea tot ce voia din orice om viu. Cine lua numai o picătură din băutura aia devenea sclavul Trancăi pe viaţă. Te trimitea să pui laba pe punga cuiva, te duceai imediat. Îţi dădea poruncă să-i aduci inele şi pietre tremurătoare, făceai pe dracul în patru şi i le aduceai. Orice voia Tranca putea să obţină. (..) Iar când voia să scape de cineva îi spunea câte un cuvânt pe care nu-l mai auzise nimeni şi care împietrea imediat orice carne de om.”
N-aş vrea să plictisesc pe nimeni cu citatele şi nici să vă ocup timpul cu spoilere, care v-ar răpi din savoarea primei lecturi a romanului Doinei Ruşti. V-aş mai spune că nu doar cititorul hedonist se va bucura de cartea asta, ci şi cel care gustă îndeosebi documentarea, fiind vorba de un roman de inspiraţie istorică. Nume, locuri, conexiuni, toate sunt profund şi atent cercetate de o scriitoare care pare să nu fi neglijat nimic, tocmai pentru a reda cât mai fidel atmosfera acelor vremuri. Doina Ruşti îşi ţine bine de aţe personajele şi are aerul că se distrează cu taberele de ţigani şi cu fanarioţii ca într-un joc de strategie pe calculator. Pe de altă parte, este naturală şi în privinţa lexicului. Nu se fereşte de cuvintele licenţioase, dacă ele prezintă cel mai bine locul şi momentul.
„Cum alte popoare îşi menţin acurateţea istorică prin invocarea unor resturi mizere, cum unii ridică osanale unui falus universal, iar alţii denigrează efigiile prea impozante, tot astfel, românii, iar dintre ei mai cu seamă bucureştenii, menţin ritmul vieţii prin câte-un du-te-n pizda mă-tii. Nu există nimic mai mobilizator sub soarele Bucureştiului decât acest îndemn aproape domestic. Întoarcerea în găoacea maternă este cel mai bine intenţionat sfat pentru oricine a rătăcit drumul.”
Şi dacă mi-am început cronica oferindu-vă două „definiţii”, îmi permit să închei încercând una personală: „Manuscrisul fanariot” este ca un parfum scump. Îl simţi pe Leun şi Maiorca, pe dragostea lor dulce ca un şerbet, şi îl ştii pe tine, la final.
“Manuscrisul fanariot” are lansarea de la Bookfest duminică, 24 mai, de la ora 14.30, în prezenţa invitaţilor: Eugen Negrici, Adriana Titieni şi Adrian Titieni.
Un comentariu
Noua carte a Doinei Ruști mi-a fost recomandată și de o colegă de la clubul de lectură. Sper să îi fac loc pe lista mea de lectură căci pare foarte interesantă.