Gabriel García Márquez – „Fantastica și trista poveste a Candidei Eréndira și a nesăbuitei sale bunici”

Pe când apărea la noi această ediție a povestirilor reunite sub titlul „Fantastica și trista poveste a Candidei Eréndira și a nesăbuitei sale bunici”, în traducerea Mirunei și a lui Darie Novăceanu, Márquez încă nu primise premiul Nobel pentru literatură, dar scrierile sale fascinaseră deja milioane de cititori. Universul său literar avea deja contururi precise, scrisese o parte însemnată din povestirile și romanele care l-au consacrat.

Volumul de față reunește opt povestiri, cea mai veche fiind scrisă în 1961, iar cea mai nouă, cea care dă titlul volumului, în 1972. Fiecare dintre ele a însemnat pentru mine o incursiune în spațiul magic al lui Márquez, un spațiu în care mă cufund mereu cu infinită plăcere. Și trebuie să remarc că în aceste povestiri realismul magic erupe asemeni unui vulcan, la fiecare pagină, dând naștere unor imagini al căror incredibil se așază cu naturalețe pe scheletul realității. De la prima frază a primei povestiri, al cărei titlu sugerează deja ineditul subiectului, te izbește atmosfera poate impropriu spus stranie, pentru că, dacă mă gândesc mai bine, fantasmele din scrierile lui Márquez nu produc fiori de teamă. În orice caz, resimți puternic vânturile ce creează această atmosferă care, cu certitudine, nu este una obișnuită.

„Cerul și marea erau un tot de cenușă, iar nisipul țărmului, care în martie strălucea ca o pulbere de lumină, se transformase într-o mocirlă de noroi și scoici putrede.” (pag.19)

Pe un fundal rural, sărăcăcios, arid chiar și atunci când plouă, la malul unei mări mai degrabă vitrege, se întâmplă felurite lucruri ce tulbură liniștea prăfuită în care își duc traiul locuitorii așezării (nu se precizează că ar fi vorba despre aceeași localitate în toate povestirile, dar senzația mea aceasta a fost, cu excepția ultimei povestiri, cea cu Eréndira, care acoperă un spațiu mai amplu, asemănător însă cu cel din celelalte texte). Superstițiile și deschiderea pentru miraculos fac ca toate ciudățeniile să pară cât se poate de verosimile. Astfel, apariția unui „domn foarte bătrân cu niște aripi enorme” stârnește curiozitatea întregii așezări, nicidecum îndoială, ca și cum apariția unui înger, fie el și unul foarte bătrân, ar putea fi cât se poate de posibilă. Naivitatea și o oarecare teamă pe care aparițiile neobișnuite o impun sunt trăsături caracteristice mentalului colectiv al locului. Viața oamenilor, simplă și austeră, este deschisă către ceea ce magicul poate aduce. Chiar dacă acel „ceva” este ”Cel mai frumos înecat din lume”. Marea, pe țărmul căreia i-a așezat destinul, este de multe ori sursa misterului care coboară peste ei, cum se întâmplă și în cea mai bizară dintre povestiri – o frază întinsă pe câteva pagini – „Ultima călătorie a vasului fantomă”.

Nu simți nevoia să cauți explicații, oricât de ciudate ar părea lucrurile despre care citești – portocale de contrabandă, extrem de valoroase, pentru că în mijlocul lor dai peste diamante, sânge de un verde suculent, pe care arsenicul nu reușise să îl otrăvească sau o femeie transformată în păianjen de propriile păcate, care-și povestește istoria oricui vrea să asculte. Geniul lui Márquez plăsmuiește toate acestea și multe altele, reușind să creeze o atmosferă fascinantă, subjugantă. Povestea Eréndirei, cea mai consistentă dintre toate cele cuprinse în acest volum, este într-adevăr tristă, dar mai mult fantastică, dacă este să cântăresc atributele din titlu. Însă fantasticul nu este unul obișnuit, este un fantastic straniu, desprins din țesătura unui realism cât se poate de pur.

„Astfel că, în afară de treburile obișnuite ale după-amiezii, Eréndira a trebuit să spele covorul din sufragerie și pentru că tot era în spălătorie, a spălat și rufele de luni, timp în care vântul înconjura casa, căutând o crăpătură prin care să pătrundă înăuntru.” (pag. 124)

Bunica Eréndirei este un personaj grotesc, de o cruzime și perfidie revoltătoare, care își supune nepoata unei corvezi mai incredibile chiar decât portocalele cu diamante în ele. Eréndira este mai degrabă o sclavă pentru ea și, atunci când casa impunătoare în care locuiesc amândouă, în mijlocul pustiului, arde din vina fetei, bunica găsește de cuviință că aceasta trebuie să-i plătească paguba. Și cum ar putea o copilă de paisprezece ani să câștige suma imensă pe care nemiloasa bătrână i-o impută? Tot babornița cu „fese siderale” este cea care găsește soluția – o va prostitua pe copilă până ce va aduna toți acei bani. Astfel începe chinul Eréndirei, viața bizară pe care este nevoită să o ducă și din care, de câte ori încearcă să iasă, este împiedicată de forța incredibilă pe care bunica o exercită asupra ei. Ce se va întâmpla cu Eréndira rămâne să descoperiți citind povestirea.

E ciudat cum, în pofida faptului că ploaia biciuie adesea pământurile pustii, impresia de ansamblu este aceea a unui deșert în care mirosul trandafirilor pare ceva venit de pe altă lume, rău-prevestitor.

„În revărsatul zorilor, când vântul s-a potolit de tot, au început să cadă, mari și rare, picăturile unei ploi care a stins ultimul jăratec și-a întărit cenușa casei transformată-n ruină încă fumegândă.” (pag. 128)

„La miezul nopții, când a încetat ploaia, Pelayo și Elisenda omorau în continuare crabi.” (pag. 21)

„ – Nu știu cum miros trandafirii, a spus Clotilde.

Poate avea dreptate. Satul era arid, cu un pământ tare, măcinat de salitră și numai arareori cineva aducea din altă parte un buchet de flori ca să-l arunce în mare, acolo unde azvârleau morții.” (pag.33)

„Astfel că atunci când a simțit mireasma trandafirilor, n-a trebuit să deschidă ușa pentru a ști că venea dinspre mare.” (pag. 32-33)

De câte ori citesc ceva scris de Márquez, știu că voi avea parte de o experiență deosebită. Așa s-a întâmplat și acum, iar atmosfera scrierilor sale mi-a rămas suspendată undeva într-un colț al minții, reverberându-și la răstimpuri ecourile – nume melodioase, predestinate parcă lumii pe care scriitorul columbian ne-o aduce în fața ochilor.

Editura: Univers