Florin Lăzărescu: “Sunt scriitor şi îmi asum asta până la capăt”

Cea mai nouă carte a lui Florin Lăzărescu se numeşte “Întâmplări şi personaje” şi este o selecţie de peste 200 de texte scurte din cele pe care scriitorul le-a publicat în ultimii ani îndeosebi pe internet. Pentru BookHUB, el spune că o astfel de carte de povestiri, scrisă de un autor autohton, este “moartea pasiunii pentru publicul larg din România”. Vedeţi mai jos cum s-a născut acest volum şi ce planuri are Florin Lăzărescu, mai ales în contextul suspendării Festivalului Internaţional de Literatură şi Traducere (FILIT) de la Iaşi.

Florin, ai explicat deja că, la origine, sunt postările de blog şi de facebook, despre diverse locuri şi oameni cu care ai avut de-a face în ultimii ani… Totuşi, de ce o carte din toate aceste amintiri?
Întâmplări şi personaje e o carte ceva mai ciudată, greu de clasificat. Pentru că, în primul rând, am scris-o aproape fără să-mi dau seama, fără neapărat să-mi propun asta de la început, în decurs de peste 12 ani. Are la bază jurnalul al meu, dar nu e un jurnal propriu-zis: nu-i decât indirect despre mine, cuprinde povestiri adevărate despre lumea obişnuită pe care o văd în jur, pe care o prind din mers. Dacă aş fi publicat tot jurnalul, ar fi fost vorba de peste o mie de pagini. Pe lângă personaje şi întâmplări obişnuite, aş fi avut, de exemplu, istorii precum întâlnirea mea cu Ismail Kadare la o lansare din Constanţa unde n-a venit absolut nimeni în afară de el, cearta mea cu Liiceanu de la un afiş, în cadrul unui târg de carte, discuţia mea la telefon cu fiul lui Patapievici, seara în care s-a nimerit să fiu şoferul lui Pleşu, o beţie cu Agopian, o altă ceartă de la nişte scaune de plastic cu Vosganian, o conversaţie prietenească, pe mail, cu Jonathan Franzen, la o îngheţată în Timişoara cu Paul Bailey, refuzul meu să merg pe iaht la Sylvester Stallone, în Cannes etc. Meseriile mele de scriitor, PR-ist cultural şi scenarist au presupus să mă întâlnesc cu o groază de vedete, în cele mai absurde situaţii, dar am preferat să nu public acum poveştile astea, deşi sunt scrise. Poate mai târziu. Deocamdată am preferat să selectez din jurnalul meu doar situaţii şi oameni aparent obişnuiţi, dar spectaculoşi, memorabili. Nu e o carte de amintiri, în marea majoritate a cazurilor, sunt istorioare scrise la cald, imediat ce s-au întâmplat. În fine, din punctul meu de vedere, e şi asta o carte de literatură.

Citindu-ţi întâmplările, trăiesc cu impresia că ţi se întâmplă numai lucruri extraordinare. Aşa o fi? Sau ni se întâmplă tuturor, numai că nu le vedem?
Păi, aș spune că singurul lucru extraordinar care mi se întâmplă e faptul de a fi viu, de a fi de multe ori fascinat de lumea pe care o văd în jur. Iar bucuria asta e posibilă pentru oricare dintre noi, numai să-ți faci ceva timp ca să privești lumea în tihnă.

O să continui să “înregistrezi” astfel de situaţii, ca să publici, poate, o altă carte în acelaşi stil?
Fără doar şi poate. Am în sânge să notez ceea ce văd şi cred că merită reţinut. Într-un mod bizar, acesta e şi un fel de roman al vieţii mele. Sunt dependent de el, nu am cum să renunţ.

Anul trecut, am citit “Amorţire”… Nu mi s-a părut a fi avut o receptare grozavă. Altfel formulat, parcă aşteptam mai mult entuziasm, dacă nu de la critici, măcar de la bloggeri. Eşti unul dintre scriitorii de la noi pe care-i citesc cu drag, însă parcă ecourile de după apariţia romanului “Amorţire” nu m-au mulţumit pe mine, în calitate de cititor. Cum au ajuns ele la tine?
Cartea are marele avantaj de a nu depinde de receptarea de moment, nu-i neapărat perisabilă. S-ar putea ca la 80 de ani, dacă îi apuc, Amorţire să facă mai mulţi bani decât acum un an. Vreo doi ani, romanul meu Trimisul nostru special a avut un oarecare succes, apoi părea că a murit, că a fost uitat. Apoi a fost tradus în opt limbi. Ce scrie unul sau altul, de bine sau de rău, imediat după apariţia unei cărţi contează prea puţin. Deşi, da, au fost vreo două cronici care nu că-mi refuzau calitatea de scriitor după Amorţire, ci voiau să demonstreze de-a dreptul că-s un analfabet, nu pot ignora multele recenzii şi mesaje emoţionante pe care Amorţire le-a stârnit. Apoi n-am cum să nu iau în calcul că Amorţire e singura carte din 2013 care s-a regăsit la nominalizări pentru cartea de ficţiune a anului în patru jurii diferite ale celor mai importante premii literare din România. Ok, nu a câştigat premiul, dar a fost singura care s-a regăsit la toate nominalizările. E bine.

Care dintre cărţile tale ţi-a confirmat aşteptările? Adică a prins exact cât şi cum te aşteptai. Altfel, e vreuna care te-a surprins prin recepţia pozitivă?
La fiecare dintre cărțile mele am avut cititori care au vribrat fix așa cum mi-aș fi dorit eu. Cum la fel de bine, la fiecare am avut și reacții opuse, cârcoteli. Dar asta-i regula jocului atunci când ești scriitor, trebuie s-o accepți. E stupid să te aștepți să te aclame toată lumea, eventual, pe stadion, ca pe Adrian Păunescu. O receptare generală extrem de entuziastă sau una nemăsurat de negativă n-am avut pentru niciuna dintre cărțile mele.

Ținând cont şi de această carte, recent apărută, crezi că “te mişti” mai bine în proza scurtă şi foarte scurtă? Altfel formulat, simţi că ţi se potriveşte mai bine universul concentrat al prozei scurte comparativ cu construcţia riguroasă, de lungă durată, a unui roman?
Simt că mă mişc ca peştele în apă oricând am de spus o poveste, fie literatură, fie scenariu, fie de trei rânduri, fie de o mie de pagini. Altfel, povestea ţine cât e făcută să ţină, cât am eu timp să o scriu.

Ai fost coscenarist al filmului de succes “Aferim!”; chiar dacă a câştigat Ursul de Aur pentru regie, indubitabil, un procent din reuşită ţi se cuvine. De aceea, sunt curios să aflu dacă această reuşită te-a motivat să lucrezi în continuare pe scenarii. Se înclină balanţa către zona de film sau rămâi mai degrabă în cea a literaturii?
Categoric, fără dubii, eu sunt scriitor şi îmi asum asta până la capăt, în orice situaţii. Că mai scriu scenarii, că mai fac poze, că mai cânt la chitara clasică sunt doar întâmplări. Succesul, ceea ce se înţelege astăzi prin succes, mă interesează prea puţin. Cred că nu exagerez când spun că, dacă aş fi acceptat să public zilele astea o carte cu titlul Aferim! – acelaşi cu filmul care a vândut 70.000 de bilete în două luni –, lumea s-ar fi bulucit infinit mai mult la ea decât la Întâmplări şi personaje, o carte de povestiri, scrisă de un autor autohton, moartea pasiunii pentru publicul larg din România. Dar a fi scriitor, a face literatură pe bune înseamnă altceva decât succesul, după mine.

Ce anume?
Să ai bucuria sinceră de a scrie, să nu o faci doar de dragul de a fi pe piață, de a câștiga notorietate și bani, să nu o „fabrici” ca pe un produs de supermarket.

Ce mai face Gică, “băiatul cu gresea”? A dispărut? Îmi plăcea să-i citesc mesajele pe blogul tău şi chiar mă gândeam că un astfel de personaj s-ar încadra fantastic de bine într-o carte.
Personajul Gică, de altfel, un prieten în carne şi oase cu care mă ştiu de-o viaţă, e de ceva vreme supărat pe mine din cauza unui scenariu de film, O umbră de nor, ăla cu care am fost la Cannes… Nu pot da detalii, că se supără şi mai mult… Dar nu vreau să ratez ocazia de a-i transmite un mesaj şi aici: Gică, iartă-mă pe mine, păcătosul 🙂

Când să aşteptăm un nou roman?
Acum, că s-a încheiat cu ediția FILIT pe 2015, cred că în mai puțin de un an. Am deja structura unui roman construită în cele mai mici detalii. Nu aveam nevoie decât de timp pentru a scrie. S-ar părea că o să am.

Să nu închei fără să te întreb ceva şi despre fotografie. Pe fotografi, îi ştiu de orgolioşi. Greu acceptă pe cineva din afară în branşa lor. Li se pare, cred, că arta asta e cumva limitată şi, dacă mai vine cineva, le ocupă din teritoriu. Cum sunt primite fotografiile tale de către fotografii “profesionişti”? Şi apoi, iei în calcul un album? Mă gândesc că ai putea susţine „Întâmplări şi personaje” numai din fotografii…
Eu nu-s fotograf, așa că nu sunt prins în orgolii de breaslă. Știu doar că am foarte mulți „privitori”, unii chiar fotografi de meserie, care îmi apreciază pozele. Și mi-e suficient pe moment. Da, am de gând să mă profesionalizez pe fotografie, dar deocamdată simt că abia m-am apucat de asta.

Pentru „Suplimentul de cultură”, Florin Lăzărescu a povestit, „pentru cine vrea să înțeleagă”, de ce echipa a suspendat ediţia din acest an a FILIT, deşi „sunt convins că nu are rost să explic, că nu va clinti niciun fir de praf din mărețul edificiu de prostie, răutate, amatorism și masochism care predomină uneori în Iași”. „Jihadul s-ar fi declanșat oricum, orice am fi făcut noi, pe motive la fel de stupide cum că purtăm tricouri negre sau șepci albastre. Dacă nu am fi reușit să construim ceva care să conteze, acest Jihad n-ar fi existat. Pentru noi, care am trezit acum Leviatanul, războiul cu el abia a început.”

Florin Lăzărescu (n. 28 martie 1974, Doroşcani – Iaşi), prozator şi scenarist. Absolvent al Facultăţii de Litere, Universitatea „Al.I. Cuza”, Iaşi (1998). La Editura Polirom a mai publicat Ce se ştie despre ursul panda (roman, 2003), Trimisul nostru special (roman, 2005, 2014; unul dintre romanele câştigătoare ale Marilor Premii pentru Literatură Est-Europeană, Frankfurt, 2006, fiind tradus în franceză, germană, spaniolă, italiană, slovenă, maghiară şi croată), Lampa cu caciulă (povestiri, 2009) şi Amorţire (roman, 2013). (Co)scenarist pentru Lampa cu căciulă (2006, în regia lui Radu Jude, câştigator a peste 50 de premii pentru cel mai bun scurtmetraj la festivaluri internaţionale de film, printre care Sundance, SUA), O umbră de nor (2014, în regia lui Radu Jude; premiera la Cannes, în secţiunea Quinzaine des Realisateurs) şi Aferim! (2015, în regia lui Radu Jude; Ursul de Argint la Berlinale pentru cea mai bună regie).