„E și curiozitatea un crocodil!” (Nona Rapotan în dialog cu echipa Crocodil –Teatrul Municipal Bacovia Bacău)

M-am întâlnit cu toată echipa spectacolului Crocodil înaintede a doua reprezentație de după premieră. Cel mai nou spectacol intrat în repertoriul Teatrului Municipal Bacovia Bacău, Crocodil pare să aducă un suflu de nou și prospețime în teatrul care tocmai a aniversat 70 de ani de existență neîntreruptă. Erau bucuroși că premiera a fost după cum și-au dorit-o, că au primit aplauze la scenă deschisă și felicitări pe măsura jocului lor. Mara Lucaci, Andreea Darie, Dumitru Rusu, Ștefan Huluba, Tudor Hurmuz – ei sunt cei cinci actori care s-au lăsat îndrumați de Horia Suru. Lor li s-a alăturat Romulus Boicu, scenograful care a dat spectacolului o scenă compusă după chipul și asemănarea crocodilului: multe metafore vizuale (ascunse și nu prea vederii spectatorilor) care vin să adauge noi dimensiuni textului scris de Elise Wilk.

Am încercat să prind în scris cât mai multe din vivacitatea celor cinci actori, căci n-ai cum să nu fii cucerit de dorința lor nestăvilită de a juca teatru! Sper să vă lăați cuceriți de pasiunea lor și să mergeți să vedeți Crocodil!

O să încep cu tatăl: cum (ți-)a fost? Care a fost cel mai greu moment pentru tine din tot spectacolul?

Dumitru Rusu: Cel mai greu moment? Cel mai greu  moment al spectacolului este să tac din gură, să nu-mi iasă vorbele.

Dar cărui partener de scenă i-ai fi spus ceva?

Dumitru Rusu: Ca actor, simt așa, un impuls, de a mă manifesta prin cuvinte, nu neapărat prin mimică, și atuunci e desctul de greu să poți să exprimi ceea ce ai de exprimat doar prin mimica feței. Că prea multă mișcare nu am. Totul e prin mimica feței și atât. Acum, sper că a ajuns la public.

Te-ai integrat bine în decor?

Dumitru Rusu: Da, da, sigur că da. Îmi place ideea de a crea ceva din nisip, nisipul care am putea spune că e lut, de fapt.

Și, totuși, vorbesc, căruia dintre cei patru  i-ai fi zis ceva, ai fi simțit nevoia să-i spui și ce anume?

Dumitru Rusu: Nu știu exact, probabil….vorbe de încurajare, la asta mă refer. Adică ceva de genul „Totul va fi bine!”, mângâieri, apropieri mai multe, sprijin, să simtă un sprijin și fizic, nu numai

Tudor, acum mă adresez ție: a existat un moment când ți-ai fi dorit să dai cu tine de pământ, pentru că nu-l înțelegeai pe David? Mă refer strict la moemntele din repetiții.  

Tudor Hurmuz: Trebuie să stau puțin să procesez, să văd, să-mi refac filmul în cap ca să-mi aduc aminte exact.

L-ai înțeles din primul moment?

Tudor Hurmuz: Nu l-am înțeles din prima, dar normal că au fost momente din parcursul lui David pe care le-am înțeles mai ușor, pe altelele-am înțeles mai greu, dar n-am ajuns în punctul acela în care să simt nevoia să dau cu mine de pământ pentru că nu înțeleg ce se întâmplă aici. M-au ajutat foarte mult colegii, m-a ajutat Horia și în momentul în care mi s-au ivit întrebări am găsit răspuns, mai ușor sau mai greu.

Mara – tu ești cea mai mică. Cum ți-a fost?

Mara Lucaci: Da, sunt mezina trupei. Aș putea spune că mi-a fost greu, dar nu în sensul rău al cuvântului.

Ocrotită n-ai fost.

Mara Lucaci: Nu, și mă bucur că a fost așa pentru că la facultate am fost cocoloșită de profesori și, cumva, în proiectul ăsta m-am izbit puțin de realitatea din teatru, ca să spun așa. La facultate era mai ușor să lucrăm, pentru că se formase oarecum echipa, familia și parcă nu simțeam că dacă greșim se întâmplă ceva grav. Dar acum, fiind într-o echipă de profesioniști, să spun așa, mi-am propus și eu datorită faptului că era altfel modul de lucrul, să dau tot ce-i mai bun din mine ca să jung cumva la nivelul lor; spun asta pentru că, fiind foarte aautocritică, mereu aveam impresia la repetiții că sunt sub nivel și începeau frustrările, de asta aș putea spune că a fost greu, dar nu în sensul rău al cuvântului. Pur și simplu ceream eu mai mult de la mine.

Câte din fricile personajului tău au fost și ale tale? Cândva, undeva.

Mara Lucaci: Cred că aproape toate, dacă stau să mă gândesc.

Și ți-a fost greu să le demontezi? Să deconstruiești?

Mara Lucaci: Da, pentru că unele dintre ele am încercat să le bag într-un fel de sertăraș foarte ascuns în  mine și să nu le mai ….

….crocodilul.

Mara Lucaci: Da, exact, și să nu le mai ating vreodată și acum, la citirea textului a fost un șoc, pentru că am trecut prin foarte multe momente (mai ales cele mai grele dintre situații), mă refer inclusiv  la dilema despre orientarea sexuală și dorința de sinucidere.

Uite asta e o problemă care cred că ție, Dumitru, nu-ți era caracteristică. În copilăria ta, ai avut vreodată dileme de natură sexuale (aceasta este o problemă relativ nouă la noi)?

Dumitru Rusu: Nu, eram prea tânăr, și atunci nu aveam acces la informații ca acum; pe vremea mea nu se discuta despre așa ceva, dar ce face David în acest spectacol, vreau să zic că și eu. copil fiind, făceam:  mă îmbrăcam în fată, mă machiam.

E un moment în dezvoltarea oricăruia dintre noi, când ne dăm seama că suntem diferiți din punct de vedere sexual și începem să ne studiem corpurile și să ne întrebăm despre diferențierile sexuale dintre fete și băieți.

Dumitru Rusu: Petreceam foarte mult timp cu fetele, dar neavând în jurul meu exemple, nu mi-am pus niciodată problema asta, și atunci, clar, era doar o joacă, atât.

Mara,  ai lăsat vreun crocodil în sertar?

Mara Lucaci: Da, dar acum, odată cu spectacolul s-a deschis sertarul și trebuie să asimilez toate fricile și să le accept până la capăt, să accept crocodilul.

Eu zic să-l domesticești, nu să-l accepți.

Mara Lucaci: Da, în sensul acesta, de acceptare, nu să-l las să facă ce vrea el.

Andreea, ai fost și mamă și bunică în spectacol. Te-ai supărat că ai primit aceste roluri?

Andreea Darie: Nu, nu, nu! Dar mi-am pus problema cum le pot eu diferenția în atât de scurt timp.

Tranziția era foarte rapidă, într-adevăr.

Andreea Darie: Da, Și tranziția, dar cumva ele trebuiau să fie diferite, ca lumea să nu le confunde; dacă n-ar fi urmărit povestea integral și ar fi pierdut pe undeva firul, ci din sală să-și dea seama că, la un moment dat, acolo nu mai e  bunica, ci altcineva, joc alt rol. Mie aici mi-a fost destul de dificil – să mă gândesc ce pot eu, puțin, simplu, nu mult, să fac, dar, în același timp, să existe totuși o minimă diferențiere pentru spectator, ca să nu încurc.

Da, pentru că nu s-a schimbat nimic, nici în costumul purtat, nici în decor. Și n-aveai de ce să te agăți.

Andreea Darie: Exact. Aici cred că am avut dificultăți mi-am pus de multe ori aceste întrebări și am construit și eu cât am putut, dar m-am bazat și pe faptul că Horia, dacă nu e în regulă, îmi spune „Vezi că aici nu-i în regulă!” și greșeala a fost taxată în repetiție, ceea ce a dat un soi de încredere că dacă greșesc, oricum îmi spune că greșesc.

Cum ți-a fost să lucrezi cu atât de mulți David?

Andreea Darie: Mie nu mi-e greu să lucrez în echipă, pentru că eu înainte de teatru am făcut sport de performanță de echipă (handbal) și atunci mult mai productiv în echipă decât individual. Eu, personal.

Îți este și mai ușor să individualizezi?

Andreea Darie: Da. Prefer mai mult în echipă, mi s-a dovedit mie, în copilăria mea, să zic așa, în perioada de creștere, că mai mulți e mai ușor decât singur.

Horia, dacă ea a fost sportiva echipei, a fost cea mai disciplinată?

Horia Suru:  Da, da, da… profesoară de grupă.

Andreea, acum să știi că te-a lăudat! 🙂 Ștefan, ție cum ți-a fost să revii la Horia? Total diferit acest spectacol față de primul (n.m.: Viața plicticoasă și preaplină a visătorului François).

Ștefan Huluba:  Da, dar modul de….

Mă rog, Horia e același ….

Ștefan Huluba:  Asta vroiam să spun – Horia e același, dar aici a fost o diferență dată de faptul  că la Excelsior am lucrat pe un text non-verbal, adică un text care nu nu era text…

Ba era text, Horia o să zică că era text.

Ștefan Huluba:  Era text, normal că era text, că am pornit de la o carte, dar în spectacol nu este decât un singur moment în care se vorbește și în rest…

Am văzut de trei ori spectacolul, așa că știu.

Ștefan Huluba: Voilá! La Excelsior nu se punea sub nicio formă, cel puțin la repetiții, problema psihologizării personajelor pe care le facem acolo. Ori aici, la Crocodil, totul era ultra-psihologizat. Fiind și fragmente destul de scurte, trebuia să le exprimi destul de clar.

Trebuia să te folosești de toate tehnicile actoricești.

Ștefan Huluba: Iarăși, un alt moment dificil, dar aici nu ține de Horia, ci ține cumva de text,  a fost dat de faptul că textul, așa cum e scris, permite foarte multe interpretări. Și mie  mi-a fost cumva mai dificil să fac în așa fel încât să ajung  să vorbesc  același text cu ceilalți. Și trebuia să ajungem toți, în același moment, să vorbim același text. Pentru că, deja e public, textul nu are niciun semn de punctuație și atunci e cam dificil, pentru că fiecare își pune semnele.

Da, aici ai libertatea ta, în măsura în care ți-o dorești.

Ștefan Huluba: Și interpretarea proprie, exact.

Mie mi s-a părut totuși că ai avut cel puțin un moment în care te-ai cam luat la trântă cu David.

Ștefan Huluba: Care? Pentru că eu cred că nu m-am luat la trântă cu David, ci l-am îmbrățișat.

Da, dar ca să ajungi să-l îmbrățișezi, trebuie să te iei la trântă întâi.

Ștefan Huluba: Da, uite, e interesantă întrebarea asta, pentru că eu nu-mi dau seama la care moment anume te referi.

Nu știu, mie mi s-a părut că nu l-ai înțeles din prima, nu l-ai acceptat de fapt, nu că nu l-ai înțeles din prima.

Ștefan Huluba: Da, e posibil, nu știu, am avut.  Experiența mea, slavă Domnului, nu cuprinde și partea în care să fi murit un părinte. De asta nu știu ce să zic. Am într-adevăr, toți bunicii morți și am încercat să apropii experiența lui David cu moartea tatălui de experiența mea cu moartea bunicii de care m-am simțit foarte apropriat, care a fost cam în aceeași perioadă, adică și eu eram în clasa a cincea când mi-a murit bunica. Dar n-am avut metafore din acestea în care să nu vreau să accept, să nu vreau să accept că a murit și să-mi transform experiența asta într-una de genul „el a plecat în spațiu”.

Care dintre voi și-ar fi dorit să facă schimb de rol cu celălalt?

Ștefan Huluba: Da eu nu știu dacă e relevant acest schimb…

Tu i-ai pus din primul moment pe rol?

Horia Suru: Nu, nu… chiar nu.

Ștefan Huluba: Toți eram David!

Tudor Hurmuz: Da, toți suntem David; poate că sunt momente pe care ne-am fi dorit sau ne-ar fi plăcut să le facem noi, nu neapărat că în locul cuiva, ci să le facem noi.

Șefan Huluba: Mie nu mi s-a părut, adică eu personal n-am avut astfel de momente.

Tudor Hurmuz: Spre exemplu, mie mi-ar fi plăcut  să joc scena cu reîntâlnirea cu Simona, pentru că am trăit ceva de genul acesta  și mi-ar fi plăcut să am mai mult acces la crocodilul ăla legat de faza aceea…

…. ți-ai rezolva tu problema aia rămasă…….

Tudor Hurmuz: Oricum văzând-o și fiind față în față cu ea, scenic vorbind, eu privesc cumva din afară, dar mi-ar fi plăcut să fiu acolo, s-o confrunt. Nu știu dacă aș fi putut s-o rezolv, dar s-o confrunt, să scot sertarul ăla afară.

Andreea Darie: În multe din scene cei care joacă sunt acolo, cei care nu joacă oricum spun textul.

Ștefan Huluba: Oricum trec și ei prin toate scenele.

Andreea Darie: Exact, trebuie să-l spui cu intențiile și cu trăirile pe care le au cei doi din fața ta, doi, unu, câți or fi. Adică, cumva, tu oricum participi la scenă.

Tudor Hurmuz: Într-un fel pasiv, da, dar tot participăm;  toți patru suntem conectați la același moment.

Ștefan Huluba: Nu știu cât de relevant este asta, dacă mi-aș fi dorit să fac altceva în acest spectacol, pentru că  oricum faci și participi. Și nu te împiedică nimeni să reacționezi.

Cât de greu v-a fost să jucați în stradă?

Ștefan Huluba: Mie nu mi-a fost greu, pentru că eu am mai făcut astfel de scene.

Tudor Hurmuz: Greu n-a fost. A fost …. alt termen decât mișto nu găsesc pe moment!

Cool,  te rog frumos! 🙂

Tudor Hurmuz:  Cool, ok, cool. Pentru că e  ceva nou, noi n-am mai făcut. Bine, teatru stradal se face, am mai avut astfel de experiențe, dar acolo e altceva. Dar ce-a fost acolo, adică să integrăm în teatru toată atmosfera aceea care se întâmplă într-un spațiu închis și într-un anumit cadru, după care s-o scoatem afară – nu puteți să înregistrați gestul ăsta -, între oameni, în cotidian, în direct, mie mi s-a părut, nu știu, fascinant.

Ți-ai aruncat emoția în stradă.

Tudor Hurmuz: Da, da, da.

Ai aruncat copilul în stradă.

Tudor Hurmuz: Nu, l-am plimbat puțin, ca să-i arăt orașul.

L-ai plimbat, l-ai arătat și după aceea l-ai adus înapoi în cutie.

Tudor Hurmuz: Exact, exact.

Dar l-ai domesticit sau nu după ce l-ai adus înapoi în cutie?

Tudor Hurmuz: Parcă mă mai bagă în seamă acum! Încă nu l-am domesticit, dar parcă mă ascultă. Când vrea!

Cum ar fi să aveți vreun spectator, vreun trecător care să interacționeze cu voi?

Tudor Hurmuz: Am avut.

Ștefan Huluba: Am avut. A fost intens! 🙂

Dar ție, ca tată, cum ți-a fost să te plimbi pe stradă și să-ți vezi familia înăuntru?

Dumitru Rusu: E destul de interesant, să știi, să stai și să te uiți la niște oameni. Unii care joacă și alții care stau și se uită la cei care joacă. Să-i vezi așa, aliniați unul lângă celălalt, pe patru rânduri, și tu pe stradă ca un simplu om treci, te uiți. Dacă n-aș ști, probabil aș face ca toți trecătorii, să vin lângă geam, să pun mâna la ochi și să văd mai bine – ce e dincolo? Dar știind….

E și curiozitatea un crocodil…

Dumitru Rusu:… ce e, atunci am urmat doar instrucțiunile regizorale și mi-am văzut de drumul meu mai departe, ca să  nu fac dintr-un moment mic un moment prea mare.

Să înțeleg că tu ai avut o problemă cu constrângerile în spectacolul ăsta?

Dumitru Rusu: Sincer, nici nu știam exact când apar. M-am trezit deodată că au apărut. Știam că vine vorba despre tatăl lui David, dar când și cum ar putea să apară… ok, sms-sms, dar nu-s prea multe sms-uri. Dar mi-am zis, ok, da, de ce nu? E o experiență nouă, nu am mai avut niciun spectacol în care să stau atât de mult concentrat asupra unui text pe care să nu-l joc.

Chiar, legat de sms-uri, cred că ăsta e printre puținele repere temporale concrete ale spectacolului. Adică poți să-ți dai seama cam când se petrece acțiunea.

Dumitru Rusu: Da, e clar că-i după anul 2000.

Pentru că în  rest se poate preta la orice perioadă temporală. Romulus, ție cum ți-a fost să dai viață fricilor? Să le ridici din pământ, din piatră seacă, din nisip.

Romulus Boicu: La mine  totul a fost din exterior, m-am uitat la ei, nu știu de ce, n-am lăsat să…

Cum? Tu n-ai scos niciun crocodil la iveală?

Romulus Boicu: Nu. Nu cred! Am avut eu de împărțit cu teatrul niște treburi, dar nu…

Horia Suru: S-a luptat un pic cu fricile altora, cu crocodilii altora.

Care parte ți-a fost cea mai dragă din toată construcția? Unde crezi că ești tu cel mai adevărat?

Romulus Boicu: Cred că la final. Cred că finalul, când am văzut totul pus la locul lui și că are o atmosferă calmă. Îmi place căldura.

Era totul pus la locul lui, dar avea ceva în plus față de începutul spectacolului.

Romulus Boicu: Îmi place să simt spațiul confortabil.

Dacă s-ar juca – și asta-mi doresc, să jucați și pe alte scene – cum ți-ar fi?

Ștefan Huluba:  Sunt foarte curios, de-abia aștept.

Pe mine m-ar interesa cum ai deschide scena dacă te-ai duce în altă parte. Bănuiesc că te-ai gândit și la asta.

Horia Suru: Există câteva scenarii posibile cu care să jonglăm, în funcție de spațiul respectiv și ce posibilități ne pune la dispoziție.

Bănuiesc că n-o să ai trotuar la dispoziție.

Horia Suru: Nu, dar nici nu mi-am propus asta. Adică el e conceput pentru această sală, în care și cei doi pereți ai sălii devin decor, și atunci în orice alt spațiu, acei doi pereți îi vom rezolva altfel. Da, scenarii posibile există și depinde de ce soluții, posibilități, de spații. Din punctul meu de vedere, se poate juca și în spații teatrale, asta e una dintre soluții, într-o sală mare, cu publicul pe gradene, și atunci se rezolvă altfel lucururile; dar se poate juca, cu un pic de efort, și în spații neconvenționale total, adică ceva gen galerie de artă sau alte spații.

Pe care dintre cei patru David, pe care i-ai conturat cel mai greu? Că asta știu că-ți aparține.

Horia Suru: Pe care i-am conturat cel mai greu? N-o să zic lucrul acesta! J Ci osă zic așa:  pe acel David care nu este niciunul dintre ei, ci e cumva între, e un spațiu.

Stai că nu ți-am cerut să-mi zici crocodilul, că știu că nu-mi spui.

Horia Suru: Deci asta a fost cel mai greu, acel David pe care îl construiesc toți patru în anumite bucăți, când nu se diferențiază, și trebuie să înțelegem foarte clar că vorbim de un singur băiețel alcătuit/format/compus aici, în cazul nostru, din cei patru actori. Asta a fost miza și asta am încercat să facem împreună.

Știu că ți-ai fi dorit să fie mai mulți.

Horia Suru: De la început am zis că eu un spectacol cu o geometrie variabilă, cu o distribuție variabilă. Dacă erau mai mulți ar fi fost altfel, dacă erau mai puțini ar fi fost altfel. În cazul nostru, ăștia suntem și ne bucurăm că-i așa.

Vorbim de un 4+1, deci e numai bine, eu țin cu imparul întotdeauna. Oricum, nu cred că a fost niciunul în plus, la niciun moment.

Horia Suru: Nu, n-a fost. Au de lucru, da, au de lucru, n-au momente de respiro sau momente în care să se ducă să-și ia o pauză și după aia să revină.

În cronică am scris la un moment dat că mi-a plăcut foarte tare că ai variat tandemurile. Și aici  este un clu al spectacolului la care eu țin foarte mult. Cât de greu le-a fost lor să-nțeleagă?

Horia Suru: Nu știu cât de greu le-a fost, însă azi…

Andreea Darie: Eu cred că aici a fost un punct de forță al lui Horia, faptul că el a venit cu un spectacol în care noi nu puteam să avem părerile noastre, c-ar fi trebuit făcut altfel, pentru că e un concept în sine. Și atunci noi trebuie să luăm toate lucrurile ca atatre. Așa ne spune să facem, așa trebuie să facem, pentru că nu avem o privire de ansamblu. Nu putem să anticipăm ceva, nu putem să spunem da de ce nu-i așa și nu-i altfel, așa cum cred eu,

Tu te referi acum la cred că la execuție, sunt perfect de acord cu tine, dar execuția emoției presupune și altceva. Pentru că tu te jucai cu emoții aici.

Andreea Darie: Da, dar emoția a venit după ce noi am știut foarte clar ce avem de făcut. După aceea am putut să umplem tot ceea ce el ne-a dat cu gândurile pe care le-am acumulat, cu emoția pe care ar trebui s-o avem etc. Horia a avut cel mai mare control, pentru că spectacolul, din start, nu este unul clasic. Noi n-am putut să spunem că eu nu cred că-i așa, eu cred că-i altfel, nu pot să cred; conceptul, clar, este al lui și el știe cel mai bine cum trebuie făcut și cum nu trebuie făcut.

Horia Suru: Și au fost și momente, adică au fost pasaje sau anumite bucăți pe care au trebuit toți să le facă, până s-au conturat scenele, până s-au împărțit bucățelele; mult timp au făcut toți aceleași pasaje/bucăți de text. Această stare de fapt a creat o stare vie și a condus la crearea puzzle-ului, să-i zicem așa, care a dus la eu cu bucățica mea, tu cu bucățica ta, dar e posibil oricum să mai apară câteva schimbări.

Eu nu cred că e posibil, eu chiar cred că o să apară, mie-n sută c-o să apară. Pentru că e un spectacol care crește de la reprezentație la reprezentație, asta-i părerea mea. Revenind, practic voi ați intrat într-un Babel al emoțiilor. Alegeți-vă câte una, care-i mai dragă? Dintre toate cele pe care le-ați scos acolo. A ta care-i, Mara?

Mara Lucaci: Mă gândesc, trebuie să le pun pe cântar.

Poate să fie negativă, că mie-mi plac foarte mult și acestea (vorbesc serios).  

Andreea Darie: Pentru mine cred c-a fost teama, întotdeauna am avut o teamă de a intra într-un context și de a mă adapta cât mai insesizabil; îmi e de obicei greu nu să mă adaptez,  ci să fac în așa fel încât să mă insinuez/introduc într-un grup dar fără să observe toată lumea că am făcut asta. Și David trebuia, în anumite momente, să fie într-un grup de oameni în care el își dorea să nu fie văzut dar, din contră, devenea fix centrul răutăților. Lucru care și mie mi s-a mai întâmplat, probabil că  multora dintre noi, să fim la un anumit moment nefamiliarizați cu un context.

Ștefan, tu la ce te gândești?

Ștefan Huluba: Mă gândeam că, într-adevăr, principala emoție care domină, din punctul meu de vedere, textul este frica, și cred că aici este frica de a înfrunta realitatea.

Tudor?

Tudor Hurmuz: Mă gândesc acum. Nu știu, e o senzație la scena de final, chiar după ce a fost punctul culminant e, ca s-o spun în linii generale, că nu știu s-o definesc într-un cuvânt  – e zbaterea și după zbatere e o expirație profundă, se așază și respiră. Ca atunci când treci printr-un moment critic, imediat după ce a trecut momentul  acela; după ce plângi, te-ai liniștit și-ți ștergi lacrimile și te simți ușor – momentul acela. Și de acolo știi că începe altceva.

Și momntul acela de ușurătate e sinonim cu goliciunea?

Tudor Hurmuz: Nu, nu, absolut, n-are nicio treabă. Goliciunea e înainte de momentul ăla, goliciunea e înainte de punctul culminant, după mai degrabă e opusul.

Dumitru, pe care dintre acești crocodili scoși la suprafață i-ai lua acasă și l-ai mângâia?

Dumitru Rusu:  Pe toți i-aș lua. Eu așa văd frica asta, crocodilul ăsta: frica = emoție. Crocodilul ăsta apare de fiecare dată când David își spune că nu e bine, nu e bine, nu e bine. După ce a văzut spectacolul, soția mea a spus ceva de genul: „Dacă noi avem fluturi în stomac, David are crocodil în stomac.”

Da, pentru că fluturii te ajută să construiești, crocodilul nu, te îndepărtează. Uite, chiar, v-ați simțit vreodată detașați sau îndepărtați de ceilalți din scenă? Retrași sau în spate?

Ștefan Huluba:  În timpul spectacolului? Nu cred că am timp.

Andreea Darie: Dacă 10 secunde te gândești la altceva, spectacolul s-a dus înaintea ta.

Tudor Hurmuz: S-a dus, nu-l mai prinzi. Trebuie să fii foarte conectat în orice secundă, o secundă dacă ți-a scăpat, s-a rupt, gata.

Cât de greu a fost să vă păstrați acolo? Să învățați asta.

Andreea Darie: Am învățat la repetiții, ne-a antrenat Horia. Adică repetiția chiar a fost repetiție. Am repetat în continuu, cât a fost repetiție, chiar reptam. Indiferent că ne simțeam un pic obosiți sau un pic nu știu cum, noi în continuare făceam lucrul ăsta.

Tudor Hurmuz: N-am avut timp să ne fie greu.

Ai schimbat vreun element de decor în funcție de jocul lor?

Romulus Boicu: Cred că nu, doar poziția unor obiecte în scenă.

Horia Suru: Aveam elementele și ne-am tot gândit cum să le punem, cum le aranjăm în spațiu și cum să creăm zona asta a podelei.

Ți-a fost greu să faci verticala?

Horia Suru: Scara a fost primul element pe care ni l-am dorit în spectacol.

Aici a fost iarăși un clu al spectacolului, pentru că la începutul spectacolului toată lumea se întreba de unde apar celelalte personaje: Ștefan era foarte vizibil, Dumitru era foarte vizibil, da unde-s restul, de unde apar? Și bag mâna în foc că ¾  dintre cei din sală nu s-au așteptat să apară din cutii.

Romulus Boicu: Dar nu m-am așteptat eu să încapă acolo! J Când i-a pus să se bage în cutii am zis că nu încap acolo, îmi ziceam că n-au cum, dar încet,încet, vedeam cum dispar sub ochii mei.

Horia Suru: Și distanța oricum ne ajută, pe asta am și mizat, cele două laterale, inclusiv laterala de oglinzi care deschide un pic spațiul, evident când e închis celălalt perete dă o adâncime….

Voi vă știați dinainte?

Ștefan Huluba: Doar pe Mara o știam.

Tudor Hurmuz:  Eu doar pe Ștefan nu-l știam, în rest îi știam și pe Mara și pe Andreea și pe Dumi.

Mai lucrati împreună?

Mara Lucaci: Împreună? Doamne ajută!

Tudor Hurmuz: Niciodată! Să nu mai aud de ei! Glumesc, normal, eu mă simt foarte bine în formula asta.

Andreea Darie:  O, Doamne, a fost un cadou!

Tudor Hurmuz: Un început de stagiune foarte plăcut, foarte plăcut.