„Crocodil” (Câți crocodili creștem în jungla sufletului nostru?)

Textul-suport al premierei stagiunii 2018 – 2019 a Teatrului Municipal Bacovia Bacău a primit premiul Premiul I „Valentin Nicolau” în cadrul concursului Bacău Fest-Monodrame, 2017. Textul în sine, dacă-l citiți ca atare, s-ar putea să nu vă spună prea multe, din mai multe motive (lipsa punctuației poate fi pentru unii cititori o piedică în calea înțelegerii mesajului este doar un exemplu).Fiindcă nu merg la teatru ca să-mi ancorez și mai bine prejudecățile eram pregătită să văd un … Crocodil, deci să mă lupt cu prejudecățile și să mai scurtez lista acestora. Și a cam fost spectacol, din acest punct de vedere! Chiar am scurtat lista semnificativ, ba chiar am avut parte și de o mică demonstrație de cum-se-face-teatru-cu-suflet.

Credit foto: Romulus Boicu

Crocodil-ul și-a găsit sălașul în noua sală a Teatrului Municipal Bacovia, Sala Petru Valter, mică ca suprafață, dar ofertantă din punctul de vedere al amplasării – trei căi de acces, din care una care dă în trotuarul din fața teatrului, înălțime care poate fi exploatată scenografic, oportunitatea de a aranja scaunele după cum îi tună regizorului. Iar Horia Suru a știut să se folosească de tot ceea ce a avut la îndemână, astfel încât să dea o nouă față textului. Dar să le luăm pe rând.

La intrarea în sală, Ștefan Huluba stă cocoțat pe scara amplasate pe o latură a sălii, într-o poziție ce te trimite cu gândul la frică, acea frică paralizantă care te-a împiedicat și pe tine, când erai copil, să te dai jos din podul casei bunicilor, asta după ce ai urcat vitejește treptele. În „spatele” scenei e Dumitru Rusu, care se chinuie să fațeteze un castel din nisip, să-l facă perfect, semn că obsesiile își fac treaba. Și trec cam două minute, după care te întrebi de unde și cum vor veni restul actorilor. Ei bine, au răsăsit, la propriu, din mijlocul scenei – cvasicuburile cu rol multiplu fiind inițial lăzile cu jucării în care copiii se ascund de fiecare dată cu o plăcere nedisimulată. Un loc numai bun de ascuns fricile. După care începe narațiunea scenică.

Credit foto: Romulus Boicu

Două actrițe și doi actori – cu toți alterego-uri ale aceluiași David; cuplurile se fac și se desfac în fața noastră în funcție de cum a gândit regozorul succesiunea acțiunilor. Dar și în funcție de cum se întâmplă în realitate: în copilăria primilor ani de școală copiii tind să se amestece, să se joace la grămadă, indiferent de sex, după care jocurile și interesele personale polarizează membrii grupurilor în „ele” și „ei”, grupuri între care se stabilesc diferite tipuri de relații. E foarte bine pusă în evidență răutatea, ba chiar cruzimea copiilor, scena cu autobuzul fiind una dintre cele mai relevante din acest punct de vedere. Apar, rând pe rând, în fața noastră angoasele date de absența tatălui, nedumerirea dată de transformările corpului (diferențierea sexuală) și ecourile acesteia în plan emoțional, frica de a nu simți/gândi ceea ce este corect – dar, chiar cum stabilesc oare adolescenții ceea ce este corect pentru ei și până unde putem merge cu măsurarea corectitudinii? Dinamica acestor perpetue frici este redată scenic prin alternarea centrilor de acțiune din punct de vedere spațial (atenția ne ste direcționată când pe o latură, când pe alta a scenei, ba chiar și diagonală și/sau verticală) și prin schimbarea funcționalității elementelor scenografice – cada devine piscină sau loc numai bun de îngropat fricile (e doar un exemplu).

Credit foto: Romulus Boicu

Unul dintre elementele de risc pe care Horia Suru și l-a asumat din start și pe care l-a gestionat cum trebuie a fost deschiderea sălii spre trotuar, câteva scene fiind chiar acolo, printre trecători. Horia Suru nu e la prima lui astfel de montare (O mie de motive îmi vine în minte la primul apel), dar actorii cusiguranță că da. Pentru că sunt tineri, foarte tineri, studenți încă (cu excepția lui Ștefan Huluba), de aceea am urmărit cu foarte mare atenție felul cum și-au asumat cei doi băieți scenele în cauză – au avut ceva emoții, dar le-au convertit în plusvaloare pentru jocul în sine. Cred că nu le-a fost ușor nici să joace la mai puțin de un metru de spectactori, după cum nu le-a fost ușor să schimbe rând pe rând fațete ale unui David din ce în ce mai nesigur, mai măcinat de dileme morale și/sau existențiale – de altfel, aici cred că mai au de lucrat, următoaterele reprezentații ajutându-i să-și înțeleagă mai bine rolurile.

Nu remarc în mod special pe niciunul dintre actori, pentru că mi se pare nedrept. Dar pot să spun că o să vedeți o Mara Lucaci de o sensibilitate și de o candoare care te împinge să o iei în brațe și să cauți să o protejezi; o Andreea Darie care-i asumă rolurile de mamă și bunică cu promptitudine și versatilitatea impusă de moment (e de urmărit felul cum se va juca pe viitor Andreea cu aceste atuuri); un Tudor Hurmuz foarte profund, care construiește foarte bine din interior momentele. Ștefan Huluba nu e o surpriză pentru mine, de aceea l-am lăsat la urmă; se joacă și joacă foarte bine, atât în momentele de grup, cât și în cele în care e plan secund. E sensibil când trebuie și, mai ales, cât trebuie.

Credit foto: Romulus Boicu

Crocodil e un spectacol cu personalitate, bine structurat, gândit în profunzime, în care actorii au șansa să-și pună în valoare versatilitatea, dar și știința jocului cu emoții. Cred că va fi un spectacol cu succes la public, tânăr sau matur, pentru că subiectul este unul care-i privește deopotrivă. Și mai are ceva spectacolul acesta: se pretează foarte bine unor dezbateri cu publicul (după finalul reprezentației sau în alte contexte), mai ales că temele aduse în prim-plan sunt de actualitate, sunt ale tinerilor pe care ni-i dorim maturi, toleranți și siguri pe ei. Iar dacă-i vrem și responsabili trebuie să-i învățăm să-și domine fricile.De aceea văd în Crocodil e un foarte bun început al acestei lupte cu propriile frici/angoase, pentru că de undeva trebuie să începem.