Doina Ruști – „Mâța Vinerii”

Un astfel de titlu stârnește deopotrivă zâmbete și curiozitate. Ce-o fi oare cu mâța asta? Cel puțin așa m-am întrebat eu când am auzit prima oară titlul acestei cărți, dar și când aceasta a ajuns oarecum din întâmplare în mâinile mele și am avut senzația, ulterior, în ton cu atmosfera magică a romanului, că nu eu am ales să citesc, ci am fost aleasă pentru a citi, fără să intuiesc la început că voi sta lipită de paginile sale preț de-o zi ca să aflu ce și cum e cu această mâță care nu e chiar ceea ce ați putea crede la o primă vedere.

„Mâța Vinerii” are ca fundal Bucureștiul fanariot, acțiunea se desfășoară pe vremea lui Pazvante Chioru, dacă e să ne referim la principalele întâmplări care sunt evocate de la o distanță de treizeci de ani, când toate par a fi fost acoperite de uitare, o dată cu schimbarea vremurilor și a chipului orașului. În privința asta, se fac anumite salturi temporale, căci Mâța Vinerii – inedita naratoare – ne poartă cu dibăcie în prezentul și în trecutul ei, parcă pentru a ne suci și mai mult mințile. Avem așadar de-a face cu o ficțiune istorică ce reconstituie o lume după două secole, cu mijloacele disponibile astăzi, iar autenticitatea atmosferei pare destul de reușită în ochii cititorului contemporan. O părere mai avizată în acest sens ar putea avea doar un trăitor al acelor vremuri, dar cum acest lucru nu e cu putință, e de ajuns că pentru noi, cei de azi, cartea Doinei Ruști ne oferă cel puțin aparența lumii de atunci, de la început de secol nouăsprezece. Și o astfel de construcție nu putea face abstracție de elementul mistic, de aura fantastică pe care, involuntar, o conferim unor vremuri de demult, în care imposibilul și lucrurile situate în afara raționalului, păreau perfect posibile. Astfel, vrăjitoriile se încadrează perfect în peisaj, profețiile nu stârnesc scepticismul nimănui, iar prafurile și licorile cu diferite însușiri magice par la fel de firești precum untdelemnul sau mirodeniile din prăvălii. Deși condamnate de societate, îndeletnicirile oculte erau încă învestite cu o putere incontestabilă, fiind privite cu teamă, nicidecum luate în derâdere.

Izgonită din București de ciuma lui Caragea, cea care i-a ucis părinții, Mâța Vinerii trăiește vreme de câțiva ani în Șcheii Brașovului, inițiindu-se în tainele oculte ale neamului său și, la doar paisprezece ani, ia calea Bucureștiului, pentru a-și împlini destinul, urmând cu sfințenie îndemnul bunicii sale Maxima de a nu-și dezvălui adevăratul nume nici cu prețul vieții. Moartea bântuie în urma și înaintea sa, în jurul său, cotropind peisajul pitoresc în care poposește și în care își caută fără prea mare succes casele de demult, de pe strada cu nume misterios – Murta. Obiect al unei profeții catastrofale pentru oraș, Mâța Vinerii se străduiește să-și ascundă identitatea și să răzbată prin tumultul încercărilor pe care destinul i le pune în cale – moartea unchiului, singura rudă pe care o mai avea și singurul care îi putea dezvălui tainele lui Sator, duhul înspăimântător în care de-a lungul veacurilor, neamul său a crezut orbește, dispariția Cărții bucatelor rele, sticla cu dop în formă de nas păstrătoare a unei otrăvi cumplite, fiorii dragostei în van râvnite și, mai mult decât orice, păstrarea libertății într-o lume împovărată de biruri și de o orânduire nedreaptă, aservită nu atât turcilor, cât banilor.

Cititorul plutește printr-o sumedenie de rețete din Cartea bucatelor rele, bucate capabile să ia mințile, să dea boala râsului sau chiar să ia viața. Nici dragostea nu e uitată, iar aripile de buburuză pot face minuni dacă sunt puse în buzunarul celui iubit în timp ce numeri până la trei și rostești o formulă magică. Dar în executarea fiecărui ritual, detaliile sunt deosebit de importante – un singur cuvânt nerostit la timp, o simplă pauză de respirație și totul poate lua o turnură necunoscută. Iar cât privește numerele – acestea sunt o adevărată bătaie de cap pentru Mâța Vinerii, date fiind puternicele lor semnificații și precizia cerută pentru folosirea lor în scop vrăjitoresc.

Povestea ne rupe de realitatea banalului și a previzibilului și ne poartă pe Lipscanii de-acum două veacuri, înțesați de lume, de mărfuri, în febrilitatea orală a vremurilor, când știrile răsunau peste București și se răspândeau cât ai zice pește, din balcon în balcon, din gură în gură, printre trăsuri cu banchete de catifea la ale căror ferestre se ițeau chipurile celebre, răspândind în jur o atracție irezistibilă. Un iz de pivniță răzbate până la noi și în adâncurile ei s-ar putea ascunde leacuri pentru felurite neajunsuri ce ne macină. Unele ne-ar putea face nevăzuți, altele ne-ar putea purta la celălalt capăt al pământului. Și poate acolo am găsi și casa pe al cărei turn stă încolăcită o mâță albă.

„Mâncarea aceasta cere migală şi dragoste. După ce se curăţă icrele, se ţin în sare câteva ore. Între timp se coc pe plită nişte ardei iuţi, dar cărnoşi, dintre cei care se curăţă de pieliţă. Scurşi, tăiaţi în fâşii, sunt împărţiţi în mici grămăjoare. Ei devin patul, peste care se pun felioare de aguridă sau alte pometuri acre, tăiate unghie de subţiri. Abia apoi se toarnă untul, aproape topit, modelat ca un cuib, în care, în sfârşit, este pus caviarul. Acest bulgăraş se înveleşte în frunze tinere de hamei. La final, după ce tipsia e plină, se stropeşte totul cu vin îndulcit sau cu zeamă de zarzăre, în care au dormit trei feluri de buruieni, ale căror nume nici să le rosteşti nu e bine.”

Romanul Doinei Ruști ne aduce aproape stafii ale trecutului, fascinante, iar poveștile lor captivante ne atrag într-un univers culinaro-magic nespus de ispititor. Păcat că unele ingrediente sunt trecute sub tăcere, acea tăcere care acoperă atât de sublim vremurile demult apuse și fără de care acestea n-ar mai fi atât de incitante pentru noi, cei de azi.

Editura: Polirom