Cum se naște o carte scrisă în cel mai pur stil aberantistic – „Jurnalul unui căpcăun român” de Liviu Drugă

După 1989 românii au avut multe visuri, poate mai multe decât orice alt trăitor într-o țară fostă comunistă. E greu să le interzici românilor să viseze frumos, după cum e greu să le arăți că se înșeală pe ei înșiși cu un succes demn de cauze mai nobile. Liviu Drugă, conștient că nu poate schimba prea mult mentalul colectiv românesc, dar nici că va face parte vreodată din marea masă de oameni superficiali, docili și lipsiți de personalitate, se ia pe sine însuși drept exponent al unei clase de privilegiați ai sorții și începe să scrie povestea așa cum îi place lui cel mai mult: într-un stil aberantistic autentic. Avându-se pe sine însuși în vizor, expunându-se în permanență (am regăsit în foarte multe locuri fragmente din viața lui personală, relatări pline de semnificații afective cu privire la evenimente mai mult sau mai puțin importante pentru conaționali, dar relevante pentru prieteni și familie, cărora le face astfel o reverență), scriitorul se transformă din ce în ce mai mult în Unu, personajul unei ficțiuni scrise în cel mai pur stil aberantistic.

Tanti Penelopa – drumul ei către țara mult visată – Norvegia – și către bunăstarea mult visată, transformările pe care le face aceasta după bunul plac al Unului, visele împachetate și cărate cu grijă în valize din ce în ce mai grele (orchestrele sunt cele mai sugestive imagini pentru dorințe, dar și pentru iluzii – gândiți-vă că pentru afoni orchestrele sunt surse de zgomot și atât, nu neapărat de frumos și sublim). Cu ea începe cartea și cu ea se termină, semn că Liviu Drugă chiar știe cum se scrie o carte foarte bună. Cât despre locul ales pentru debutul jurnalului – WC-ul public din subsolul Gării de Nord, cel de lângă McDonalds, ce să mai spun! Loc al pierzaniei definitive, descris în cel mai autentic mod cu putință (mi-au fost invadate nările instant cu mirosul de bețișoare parfumate care ard în continuu și combinația unică cu mirosul pestilențial impregnant în pereți, tavan și podea), loc de îngropat visuri. De acolo începe viața jurnalului și acolo se încheie.

Când ajungi la ultimele pagini realizezi că Gellu Naum și trasele suprarealismului ficționalizat i-au fost tovarăși de tinerețe, cât despre Urmuz, ei bine, cred că acesta mai mult decât tată într-ale literaturii! În Jurnalul unui căpcăun român găsim multe, multe lumi literare interiorizate, internalizate într-atât de mult, încât nasc noi lumi; Căpcăunu se schimbă pe interior, pe zi ce trece, se hrănește cu aceste schimbări, în timp ce oamenilor cu care dialoghează sau cu care face schimb de lucruri le arată aceeași față. Cum de-i reușește asta? Simplu? Oare? Nu e nicio minune la mijloc, doar măiestri scriitorului și plăcerea nedisimulată a acestuia de a construi universuri paralele, dar fără să supraliciteze, fără să exacerbeze inacceptabil anumite aspecte. De aceea, cartea se citește ușor, fără crampe și spasme. Toate procedeele imaginației, ca proces psihic de sine-stătător, sunt folosite de Liviu Drugă, niciunul nu este lăsat în afară. Ghicești aici plăcerea nedisimulată de a scrie, în sensul de a compune, dar și obsesia pentru tehnică, detaliu și structură care trebuie să fie excelent articulată.

Aglutinarea – cred că e cel mai la îndemână procedeu pentru un scriitor versat. Din punctul meu de vedere, un autor dacă n-are capacitatea de a aglutina în forme noi părți din conținuturi diferite (când spun conținuturi mă refer la cele de natură temporală, dar și la cele materiale, umane etc.) nu se mai cheamă scriitor. Iar dacă citești Jurnalul unui căpcăun român îți dai seama că aceasta este esența construcției literare ca atare: nimic nou și cu toate acestea totul inventat.

Amplificarea sau diminuarea – Liviu Drugă s-a jucat cu cele două procedee mai mult decât cu oricare celelalte, cred că e înnebunit să supra- sau subdimensioneze oamenii, faptele și evenimentele cotidiene, poate și pentru că unui căpcăun îi stă cel mai bine să fie lucid și detașat, să fie în afara cercului constrângerilor sociale și ale obligațiilor de tot felul. Căpcăunului, care-și scrie jurnalul îi place la nebunie să întoarcă luneta invers, să se joace cu dimensiunile oamenilor și lucrurilor, să înlocuiască pe această cale normalitatea viciată cu o realitate paralelă în care poți să te desfășori după cum îți place și unde pasiunile sunt la fel de puternice, dacă nu chiar mai puternice. Căpcăunu devine astfel un fel de alter ego al nosru, unul profund atașat de personalitatea noastră, pentru că se hrănește cu ea.

Multiplicarea sau omisiunea – oamenii din Jurnalul unui căpcăun român „suferă” tot felul de multiplicări sau omisiuni: fie le lipsesc anumite organe (inclusiv cel al ridicolului), fie au în plus diferite capacități – simțuri exacerbate sau cine știe ce alte talente ascunse, care ies la iveală fiind puse în slujba unor activități insignifiante sau total neașteptate. Sursele de inspirație ale lui Liviu Drugă sunt multe și diverse: de la știrile care ne invadează pe toate canalele de comunicare viețile și până la lecturile multe și solide asimilate de-a lungul anilor. Liviu Drugă este un rafinat observator al societății în care activează, iar umorul vine să condimenteze toată structura cărții, jurnalul devenind, pe fond, un roman alcătuit din mai multe capitole, care ar putea fi, la o adică, citite și separat, ca povești, dar farmecul sublim e dat de parcurgerea jurnalului în ordinea (fals) cronologică, astfel încât să devii umbra lui Unu și să observi cum toată dinamica socială din universurile (sociale) pe care le străbate, dar în care nu se integrează niciodată, se schimbă în funcție de cât de mult înțelege el, Unu, din ceea ce vede.

Diviziunea şi rearanjarea – scriitorului îi plac jocurile minții. Ar fi fost un bun strateg în vremea lui Alexandru Macedon, după cum ar fi fost un excelent antrenor de minți, dacă și-ar fi propus să facă asta. Dar el se rezumă la jocuri cu imagini, cuvinte, știri, evenimente sociale, fapte istorice etc. Pe toate le rearanjează după bunul plac al lui Unu. Ce e mai important, nu se încurcă și nu încurcă personaje, detalii, amănunte etc. Mi-l imaginez cu fișe de personaj, cu structuri de evenimente, deși, pe de altă parte, sunt convinsă că are o memorie fabuloasă, care nu-l lasă la greu și datorită căreia avem în Jurnalul unui căpcăun român o adevărată frescă a societății românești postcomuniste.

Substituirea – Unu e maestrul substituirii! O duce pe culmile aberantasticii! De aceea, întâlnirile dintre oameni și căpcăuni își pierd din grotesc pe măsură ce se consumă, în schimb câștigă în suprarealism. Cititorul devine astfel martor la o serie de vieți paralele, care se consumă sub ochii lui și care par că n-au nimic în comun decât persoana Unului, dar, în fapt, ele ajung să compună un singur și mare univers – realitatea din care nu putem fugi nicicum și niciunde! Când oamenii încep să fie conștienți de acest adevăr renunță treptat la vicii, legături amoroase, încercări ratate, exhibiții etc.

Modificarea – mai are rost oare să insist asupra acestui procedeu? Cred că dacă n-ar exista, n-am vorbi despre o carte de beletristică, ci despre un manual de supraviețuire bun de citit în sălile de așteptare din aeroporturi.

Schematizarea – portrete de foști și/sau actuali politicieni, subiecte care ne schimbă agenda de priorități de la o oră la alta, false puncte de interes care induc oamenilor ideea că ce e important se întâmplă în altă parte, visuri cu vieți trăite în raiuri pământești care sunt în cele mai îndepărtate locuri – vezi Norvegia, de pildă – și, nu în ultimul rând, clasa politică românească postdecembristă adusă între copertele cărții prin intermediul unor situații de un ridicol sublim, dar și cu ajutorul unor nume care trimit cu certitudine la multe „personaje” care s-au perindat dintr-o funcție în alta sau dintr-o instituție politică în alta.

Analogia – e absolut fascinant să vezi cum, în nicio o pagină, Liviu Drugă rostogolește de la un personaj la altul aceași trăsătură, astfel încât la final, ea ajunge să închidă cercul (toți suntem la fel de căpcăuni), dar și să avem în fața ochilor o trăsătură nou-nouță, generatoare de noi și noi analize.

Empatia – chiar dacă Unu este un căpcăun care nu-și dorește altceva decât să înțeleagă cum funcționează lumea oamenilor, în fond el este un mare înțelegător. Pur și simplu, cel mai bine îi iese înțelegerea celuilalt și acceptarea acestuia așa cum este. Nu cred că găsiți un Unu mai tolerant decât cel creat de Liviu Drugă.

Așadar, ca să ne întoarcem precum Ulise la Penelopa sa, revenim la primele pagini ale cărții. Pagini pline ochi de aberantistic. Dacă reușiți să le pătrundeți logica și să vă lăsați antrenați în jocul de-a literatura creat de Liviu Drugă, atunci veți avea parte de câteva ore foarte consistente de lectură. Aștept următoarea carte a autorului și tot ceea ce sper este ca ca aceasta să-și bucure viitorii posibili cititori cât mai repede posibil.

Jurnalul unui căpcăun român de Liviu Drugă