“Cum încărunţeşte o blondă”, Adriana Bittel

Proza scurtă pare să fi câştigat niţel teren de la Nobelul lui Alice Munro încoace. La o privire în fugă, numărul cărţuliilor de acest gen pare să fi crescut şi, iată, cum e cazul Adrianei Bittel, un editor mare consideră oportun momentul pentru a readuce în atenţie proze scrise în urmă cu cel puţin zece ani, unele chiar mai vechi de atât („Iulia în iulie”, inclusă aici, dă titlul unui volum din 1986).

„Cum încărunţeşte o blondă” reuneşte prozele incluse în două volume din 2001 şi 2006 publicate la Editura Compania, primul dintre ele, „Întâlnire la Paris. Unsprezece povestiri”, fiind recompensat cu Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti şi Premiul ASPRO. Aici sunt 33 de proze, rupte din alte vremuri, cu o scriitură foarte atentă, însă ieşită din orice modă actuală, din orice trend, astfel că orice raportare la ce şi cum se scrie astăzi în materie de proză scurtă ar fi nepotrivită. De altfel, citind din scoarţă în scoarţă cartea Adrianei Bittel, ai senzaţia că ai descoperit în pod o carte pe care mama ta o răsfoia cu drag în tinereţea ei. De ce cred asta? Pentru că textele selectate aici includ numeroase referinţe la nişte timpuri apuse, în care, de exemplu, un colonel stă cu picioarele într-un lighean cu săruri contra transpiraţiei şi citeşte Apărarea patriei, în ziua de Anul Nou, se cântă Mai vino seara pe la noi, Ionel-Ionele sau Joe Dassin, Et si tu n’existais pas, doamnele se dau cu Rexona numai la ocazii speciale, iar „adevăratul noroc” apare când vezi că tocmai se descarcă marfă la „drogherie” şi, după ce te aşezi gură-cască la coadă, te alegi cu „două şampoane bulgăreşti”.

Începuturile depăşite de vremuri, „Îl cunoscusem la policlinica de sector.” (aşa se deschide proza „Natură moartă cu narcisă, covrig şi cupă”), alternează cu pasaje descriptive fine, în care se vede forţa prozatoarei: „Un fel de ceaţă rară şi amăruie, cu gust de plăcinte de dovleac, urcă din trotuare, iar în parc e un abur luminos şi zgomotul sec al frunzelor ce se desprind în răstimpuri. Deasupra, stele, şi pe celălalt mal, lumini îndepărtate, înfipte în apă ca nişte morcovi”. Foarte reuşite sunt scenele casnice, în care, de cele mai multe ori, bărbatul rămâne vioara întâi, iar femeia un soi de ordonanţă tratată cu brutalitate:

„Ficatul era gata, se fierseseră şi cartofii, Sandu zăcea în cada cu apă fierbinte, înfrigurat după o zi grea, acuşi o să apară în halatul de baie vărgat, cu părul ud, care se rărise, lipit de ţeastă: încă nu-i gata? ce tot moşmondeşti acolo?, fă şi o salată, ba nu, scoate murături, adă vinul, nevastă-mio! Ah, sunt frânt, dă drumul la muzică, fă-mi masaj la ceafă, nu acolo, mai jos, ce mama dracului!”

Alteori, femeia îşi spune părerea, care poate sau nu să conteze, însă o spune, scoţând în evidenţă un colţ din tabloul de mentalităţi al vremurilor despre care povesteşte Adriana Bittel:

„Tatăl fusese de părere ca fata să urmeze şcoala de limbi moderne, stenografie şi dactilografie a lui Duployen, din Strada Carol, şi apoi să intre undeva secretară, să cunoască oameni, să-şi facă un anturaj, dar coana Aneta se opusese: Chiar aşa am ajuns, s-o azvârlim cu mâna noastră între toţi destrăbălaţii? N-are ce mânca acasă? De unde şi tu cu ideile astea moderne? Doar mai are vreme, ce-i al ei e pus deoparte. Am vorbit eu cu preotul de la Popa Rusu să-i dea acatiste. Puica mamii, auzi, s-o vâri în servici ca pe o sărăntoacă!”

Pe lângă „Iulia în iulie”, în care o femeie de serviciu le suceşte minţile câtorva angajaţi doar prin simpla ei prezenţă – „Trebuiau să-şi adune toate puterile ca să rămână pe locurile lor: sânii şi coapsele bronzate, umerii ca pieliţa fructelor coapte, rochia mulată pe pântecul supt, şerpii sălbatici ai părului îi scoteau din minţi. Numai dorinţă, o sorbeau din priviri şi mâinile se încleştau de marginea biroului, cu unghii albite. Şi ea spunea pe limba ei vorbe de neînţeles, cu tonul unei mame care-şi liniteşte copiii, le promite.”, şi proza „Petrescu şi Munteanu”, la care am remarcat jocul de structură, cei doi, de meserie corectori, dar total diferiţi ca personalitate, ajungând să se uite peste foile cu propria lor poveste – „Între teancurile de reviste apărute şi pachetele cu manuscrise pe care femeia nu se îndura să le arunce, Petrescu şi Munteanu corectau textul despre Petrescu şi Munteanu care se urau şi corectau o schiţă intitulată Petrescu şi Munteanu, iscălită de Adriana Bittel.”, aşadar pe lângă cele două proze menţionate, mi-a mai plăcut „Vizită în casa unui bărbat în absenţa soţiei sale”, una dintre puţinele a căror acţiune s-ar putea petrece în zilele noastre, cu o ea care exact asta face, merge acasă la un bărbat însurat, însă se furişează afară tocmai când el pregăteşte cafelele şi paharele de Martini.

Nu (cred că) se mai scrie astăzi aşa cum arată majoritatea prozelor Adrianei Bittel. Nu ştiu dacă din păcate sau din fericire. Cert este că, dacă le citeşti, e ca şi cum ai călători câteva zile în altă ţară. Se prinde de tine un alt parfum şi capeţi alte gânduri. Eşti, poate, mai relaxat şi mai puţin preocupat să trăieşti clipa, fiecare clipă, printr-un like sau share. Câştigi în imaginea pe care o ai asupra trecutului de la noi, şi mai ales asupra modului în care se jucau relaţiile şi se gestiona dragostea în urmă cu câteva decenii.

Cumpără cartea