„Zuleiha deschide ochii” de Guzel Iahina

Când mă gândesc la Rusia, prima imagine care îmi vine în minte este aceea a unui ținut aspru, înzăpezit, și frigul mi se strecoară în oase. Însă, oricât de ostil ar fi pământul rusesc, atunci când vine vorba de literatură, ce-i al său, e-al său. Iar romanul lui Guzel Iahina, pe care l-am savurat pe îndelete, întărește această admirație pe care o am pentru literatura rusă, de care, până nu demult, fugeam. Având în vedere propria-mi experiență, aș recomanda această carte în primul rând celor care privesc cu reticență literatura rusă. În al doilea rând, aș recomanda-o oricărui cititor, într-atât m-a impresionat. O carte vie, densă, în care sunt cuprinse frânturi de istorie, destine tulburătoare în vremuri agitate și, printre altele, o uimitoare poftă de viață, în pofida vitregiilor sorții. Nu e ușor să fii Zuleiha, cum nu e ușor să fii oricare dintre personajele ce se perindă în paginile acestui roman.

„Zuleiha deschide ochii. E întuneric ca-n mormânt. După perdeaua subțire, nişte gâşte suspină somnoroase. Mânzul de-o lună plescăie din buze căutând ugerul mamei. Dincolo de ferestruica de la capul patului geme surd viscolul de ianuarie. Dar nu trage curentul prin crăpături – asta mulțumită lui Murtaza, care a pus câlți la ferestre până să vină frigul. E gospodar bun Murtaza. Si un soț bun. Sforăie zgomotos, cu poftă, în jumătatea de cameră destinată bărbatului.” (pag. 9)

Începuturile Rusiei sovietice – anii 20-30. Viața oamenilor s-a întors cu susul în jos, teama s-a insinuat în sufletele tuturor celor considerați chiaburi, culaci. Zuleiha este tătăroaică și trăiește alături de soț și de soacră, într-un sat numit Iulbaș, din apropierea Kazanului. Nu cunoscuse fericirea, știuse doar să se supună obiceiurilor locului, deloc îngăduitoare cu femeile, precum și autoritarului său soț și cruzimii soacrei sale. Opresiunile de zi cu zi au călit-o și, oricum, mai mult nu își putea dori pentru că, pur și simplu, nu știa că se poate și altfel. Cu resemnare a acceptat moartea celor patru fiice, la puțin timp după naștere. Și tot cu resemnare avea să-și privească soarta mult timp de atunci încolo. Moartea soțului, deportarea, călătoria nesfârșită în vagonul mizer alături de alți nefericiți, de diferite etnii, uniți de aceeași vină – a nu face parte din forțele revoluționare ce aveau să conducă țara către un viitor luminos. Dar dumul spre acea lumină este presărat cu multe fapte întunecate, moartea bântuie, intrigile se nasc din te miri ce, în timp ce, vorba lui Creangă, „pereții au urechi și ferestrele ochi”.

„La sfârșitul anului 1928, de pe întinderile guberniei Kazan, cum se numea pe atunci, a ajuns în capitală o mână de țărani deschiaburiți, scurgându-se ca un pârâiaş firav.

(…)

Treptat, debitul pârâiaşului a crescut şi în iarna anului 1930 s-a transformat într-un mare fluviu, care a inundat nu numai închisoarea, ci şi subteranele din jurul gării, clădirile administrative şi multe alte sedii – adăposturi pentru țăranii flămânzi, înrăiți, care nu înțelegeau nimic, așteptând să-şi afle soarta, sperând şi în același timp, temându-se să le fie hotărâtă prea repede.” (pag. 121)

Guzel Iahina descrie magistral întreaga situație de fapt și zbuciumul sufletesc al personajelor, mai cu seamă pe cel al Zuleihei. Totul este atât de veridic, romanul mustește de autenticitate, nu-ți vine a crede că ar fi scris acum câțiva ani pentru că te introduce direct în peisaj, în acea epocă sumbră, rece, măcinată de nedreptăți și de mizerie, de sărăcie și de suferință. Și încă mai e până să înceapă războiul. În 1930 începe calvarul Zuleihei, sau mai bine spus se intensifică, pentru că nici până atunci nu-i fusese prea bine. Ca femeie, avea jumătatea ei de cameră și nu avea voie să intre oricând în cea a bărbatului. Iubirea era pentru ea ceva necunoscut, aproape inexistent. Pregătindu-se pentru asaltul soldaților roșii, Murtaza, soțul ei, omoară vaca și îi dă Zuleihei o bucată de zahăr înmuiată în otravă, pentru ca ea să le-o dea iepei și mânzului, de-o fi să fie. Acest „dar” al lui Murtaza o ajută să supraviețuiască în condițiile grele de mai târziu. Și un alt dar, încă neștiut, o va face să privească viața și moartea cu alți ochi. Și mai ales să lupte. Căci o dată cu deportarea, viața sa va deveni o luptă.

Un șir nesfârșit de nefericiri este viața ei, dar se adaptează și supraviețuiește, așa cum supraviețuiesc atâția alți „foști” în condițiile incredibil de grele din taigaua siberiană, unde sunt deportați și unde ia naștere colonia lor de muncă, o colonie aflată sub comanda lui Ignatov, ucigașul lui Murtaza. Citești și vezi clar barăcile rudimentare în care se îngrămădesc deportații, boccelele cu rufărie jerpelită ce nu-i ajută prea mult în lupta cu frigul, aproape că simți mirosul fierturilor care le ostoiesc foamea după o zi de muncă grea. Citești și ești acolo, le simți neputința și speranța, dorința de a trăi. O vezi pe Zuleiha purtându-și pruncul sub kulmek, hrănindu-l din sânii care, printr-o minune, reușesc totuși să producă lapte din hrana insuficientă pe care mama o primește.

Ignatov vânează, el fiind singurul care are voie să poarte armă, și se străduiește să-și hrănească oamenii, așteptând plecarea care nu mai vine. Regimul nu este drept nici măcar cu oamenii lui. Tânărul comandant este aruncat acolo unde este nevoie de el și unde cei mai bine văzuți nu calcă decât rareori, și atunci pentru a umili. Chiar dacă, la o primă vedere, acest Ignatov ar putea părea „cel rău”, urmărindu-l, îi întrevezi drama, destinul nefericit pe care, într-un fel sau altul, îl împărtășește cu deportații pe care îi are în grijă. Așa cum un gardian de penitenciar își petrece o bună parte din timp în pușcărie, asemeni hoților, așa și Ignatov – fără să știe, și el e deportat, și el ispășește o pedeapsă pentru o faptă neștiută, poate inexistentă, nevoit fiind să supraviețuiască acolo unde nimeni nu s-ar duce de bunăvoie. Așezarea din taiga, de pe malul Angarei, le devine casă și, pe măsură ce trec anii, colonia se dezvoltă, valuri de deportați sunt aduși din timp în timp, încât, de la cele 30 de suflete de la început, după câțiva ani ajung să fie câteva sute.

„Mai rău e că nu vrea să plece. Cum se face că s-a ataşat, pe măsură ce anii au trecut, de pământul ăsta aspru, neprietenos? De râul periculos, perfid, veșnic nestatornic, cu mii de culori şi mirosuri? De pădurea nemărginită, întinsă până la orizont? De cerul rece, dăruind zăpadă vara şi soare iarna? S-a ataşat până şi de oamenii ăştia, dracu’ să-i ia – deseori ostili, grosolani, urâți, prost îmbrăcați, tânjind după casă, uneori jalnici, ciudați, de neînțeles.

(…)

Începe să-şi strângă lucrurile. Dar ce să strângă? Hainele civile sunt pe el. Priveliștea de la fereastră nu poți s-o faci sul şi s-o bagi în valiză. Altceva nu are ce lua – nu şi-a întemeiat o gospodărie, nu s-a învrednicit. N-are nici măcar o valiză. O să plece de aici cu mâinile goale, cum a venit. Şi sufletul îi e pustiu, i s-a luat totul.” (pag. 407-408)

Fiecare detaliu freamătă, fiecare personaj își poartă propria dramă, iar cititorul vede și simte alături de ele, atât de puternică este scriitura. Apele adânci ale Angarei, pinii roșiatici, vuietul vântului, frământările oamenilor – pe toate le percepi cu deosebită claritate și intensitate. Aș putea vorbi ore în șir despre acest roman, pentru că m-a absorbit în el, în atmosfera sa. Guzel Iahina reușește să pătrundă în adâncurile personajelor sale, le dă viață cu mână sigură și apoi le aruncă în situații insuportabil de dificile, din care le lasă să iasă singure, cumva, la suprafață. Ori poate că viața le-a aruncat acolo? Toate își caută izbăvirea, chiar dacă se află la capătul lumii.

Și încă ceva – deși avem de-a face cu o ficțiune, nu poți trece peste faptul că mare parte din cele descrise s-au întâmplat aievea, chiar dacă nu identic, chiar dacă alții au fost actorii de pe scena destinului. Iar această conștientizare nu te poate lăsa rece. Evocările acelor ani întunecați, chiar și prin intermediul ficțiunii, nu au căzut în desuetudine.

Editura: Humanitas Fiction