„Zorii limbajului” de Sverker Johansson

Cunoscând diversitatea lingvistică de astăzi (în prezent, există în jur de șapte mii de limbi vorbite, cifra fiind în scădere), ne este greu să ne imaginăm timpurile în care nu existau limbi, și cu atât mai greu este să aflăm cum a apărut, în general, limbajul. Dificultatea vine și din faptul că limbile sunt foarte flexibile și evoluează foarte rapid, astfel că ne este greu să înțelegem texte scrise acum abia câteva sute de ani, cum ar fi Letopisețul Țării Moldovei de exemplu, ce să mai vorbim despre cum au evoluat limbile timp de mii de ani? Totuși, acest lucru este posibil, dar nu doar cu ajutorul lingvisticii, ci și cu cel a biologiei evoluționiste, arheologiei, paleontologiei, geneticii, etologiei, neuroștiințelor, psihologiei, antropologiei și nu numai.

Evident, cei care studiază asemenea subiecte încâlcite sunt echipe de cercetători specializați în diferite domenii, dar și polimați care pot analiza și sintetiza un volum enorm de informații. Sverker Johansson, autorul cărții Zorii limbajului este un asemenea cercetător, de o energie și o curiozitate exorbitante, cu pregătire în mai multe domenii, fizician, creator al unui bot Wikipedia, profesor universitar și, evident, lingvist. Cartea sa încearcă călătoria extrem de aventuroasă și incertă spre începuturile limbajului omenesc, călătorie a cărei puncte de orientare se află la intersecția dintre dovezile diferitor științe, pe care autorul le folosește pentru a alcătui un traseu istoric cât mai coerent posbil și care s-a dovedit că poate duce până adânc în trecut, chiar înainte de apariția sapienșilor. Mai mult ca atât, el nu urmărește doar un singur traseu posibil, ci analizează și pistele propuse de alte paradigme lingvistice, cu punctele lor forte, dar și cu contraargumente rezonabile.

Am menționat deja că drumul parcurs într-o asemnea cercetare este orientat înapoi, iar punctul lui de pornire este firesc să fie cercetarea limbilor actuale. În acest sens, lingviștii au căzut mai mult sau mai puțin de acord asupra câtorva caracteristici comune tuturor limbilor vorbite în prezent, universaliile: toate limbile posedă cuvinte, disting între substantive și verbe, au interjecții, o ierarhie a elementelor constitutive (sunete, cuvinte, sintagme, propoziții…, ș.a.m.d.), au o structură în care sunt încadrate elementele constitutive, toate limbile sunt sisteme deschise și flexibile, adică vorbitorii pot atât crea cuvinte noi, cât și schimba felul în care spun același lucru („Eu citesc această carte.” sau „Această carte este citită de mine.”); regulile gramaticale sunt valabile pentru sintagme, nu pentru cuvinte și toate limbile pot exprima un număr nelimitat de gânduri.

Probabil ultima dintre universalii, transmiterea gândurilor, a și stat la baza apariției limbajului în general, căci ce altceva decât nevoia sau dorința de a transmite altcuiva ceea ce gândesc sau știu poate să mă provoace să încerc să găsesc o metodă pentru a o face? Dar întrebarea cea mare este alta: de ce aș vrea să fac asta, de ce nu aș folosi gândurile și informațiile sau cunoștințele doar pentru mine, și în ce condiții a fost posibil să vreau să le transmit sau a apărut nevoia de a le transmite?

Poate că limbajul a fost precedat de îngânarea unor melodii, care nu aveau nici un înțeles, dar jucau roluri importante, la diferite specii de animale, mai ales la împerechere sau pentru liniștirea și adormirea copiilor? Muzica clasică, de exemplu, are structuri ierarhice avansate, asemănătoare cu structurile gramaticale, dar înțelegerea acestui tip de muzică nu este spontană, așa ca în cazul gramaticii, și este dificil de explicat cum muzica ar fi stat înaintea limbii. În același timp, sunt persoane cu leziuni cerebrale la care limbajul a fost afectat, dar care pot îngâna melodii, ceea ce ne demonstrează că muzica și limbajul sunt gestionate separat în creier, în mare parte.

Sau poate că, în timpurile străvechi ale vânătorilor-culegători, aceștia trebuiau să-și informeze cumva (de exemplu, prin semne sau prin sunete specifice) membrii tribului despre un cadavru a vreunui animal descoperit undeva mai departe și care necesită mai multe ajutoare pentru a fi transportat? Albinele de asemenea pot transmite informații despre locul aflării nectarului, dar sunt necesare o anumită dezvoltare a creierului și niște condiții specifice (cum ar fi prezența uneltelor) pentru ca acest tip de limbaj să evolueze în ceva mai sofisticat. Astfel, deși cooperarea a jucat, cel mai probabil, un rol important în dezvoltarea limbajului, ea nu era suficientă, căci și alte primate cu un creier mai apropiat de al nostru cooperează, dar nu au dezvoltat limbile.

În plus, un lucru curios care trebuie menționat este faptul că limbajul, cel puțin cel pe care l-au dezvoltat oamenii, nu are de-a face în mod prioritar cu informarea:

„Există o concurență acerbă pentru spațiul vocal în aproape fiecare adunare umană, dar rareori și o concurență pentru spațiul de ascultare. Dacă limbajul este considerat un instrument de transmitere a informațiilor, situația ar trebui să fie cea opusă. Informația este prețioasă: poate fi o chestiune de viață și de moarte să primești la timp informația corectă. În cazul în care conversația umană ar fi legată de informarea reciprocă, nu ar trebui să concurăm pentru a vorbi, ar trebui să concurăm pentru a asculta. Cel care vorbește oferă informații valoroase, pe când cel care ascultă primește în dar, gratuit, informații valoroase. În ciuda acestui fapt, concurăm pentru a putea să vorbim. Asta ne spune că limbajul nu are probabil de-a face în primul rând cu informarea” (p.297).

Dar cu ce, atunci, are de-a face? Cu statutul social. Limbajul joacă un rol important pentru dobândirea statulului social. Cel cu un statul social înalt este ascultat.

Predarea cunoștințelor este un alt argument plauzibil printre cauzele apariției limbajului: predarea este o activitate tipic umană și este mult mai eficientă decât învățarea prin privit și imitare, pe care o practică și alte animale. Datorită ei a fost posibil saltul nostru cultural și progresul științific. Dar nu știm cât de mult în trecut merge acest scenariu, pentru că observațiile etnologilor asupra puținelor triburi rămase atestă mai degrabă o învățare fără vorbire, doar prin demonstrarea procedeului.

De fapt, o combinație a tuturor acestor cauze, în proporții mai mici sau mai mari, puteau duce la apariția limbajului. Dar cu siguranța acesta nu s-ar fi dezvoltat în lipsa încrederii, aceasta fiind o caracteristică foarte dezvoltată, de bază, la oameni. Întrajutorarea este o trăsătură universală a tuturor societăților umane, ea se obține prin control social și prin evidența informațiilor despre membrii săi. Comunicarea celorlalte animale a evoluat astfel încât lor le vine greu să mintă, pentru că minciuna este foarte costisitoare. Coarnele bogate ale elanului transmit mesajul că este puternic și astfel este preferat de femele. Coarnele nu sunt o minciună, pentru că chiar e nevoie de vigoare pentru a purta asemenea podoabă capilară grea. Dacă elanii ar adopta un semnal minciunos pentru putere, de exemplu, niște pete care nu sunt grele, în câteva generații indivizii piperniciți s-ar înmulți și ar avea foarte multe pete, dar nimeni nu i-ar mai crede și atunci petele nu ar mai transmite nici un mesaj.

În comunicarea umană însă, minciuna abundă, ea este mai puțin sau deloc costisitoare, ceea ce ne poate duce la concluzia că încrederea s-a dezvoltat înaintea limbajului, fiind în același timp o condiție pentru apariția lui: pentru a colabora din ce în ce mai eficient, avem nevoie de limbaj, iar pentru a dezvolta un limbaj sofisticat, avem nevoie de încredere și…

… și de mai multe condiții. Trebuie să avem un creier pregătit pentru această facultate, și la acest punct autorul povestește despre diferențele anatomice dintre creierul omului și al altor animale, precum și despre felul diferit de a gestiona conceptele și de a poseda gândire decuplată (capacitatea de a gândi despre lucruri care nu sunt prezente aici și acum). Dimensiunea grupului este și ea importantă – grupurile umane erau suficient de mici ca toată lumea să cunoască pe toată lumea, dar prea mari ca să nu se lipsi de necesitatea unui control social, prin intermediul vorbirii. Nișa ecologică pe care o ocupau oamenii a fost de asemenea un factor unic care a favorizat apariția limbajului anume la oameni: pentru că ei se hrăneau cu alimente mai greu de obținut, aveau mai mare nevoie de colaborare eficientă decât alte animale.

Toate aceste trăsături și condiții unice se manifestă încă de pe vremea lui Homo Erectus, cam acum jumătate de milion de ani. Homo Erectus este o specie mai veche, desigur, dar acum jumătate de milion de ani s-au observat schimbări majore la acesta: încă un val de creștere a capacității creierului, diversificarea instrumentelor și divizarea însăși a speciei în altele. Astfel, autorul presupune că în această perioadă, anume la erectuși, a apărut cel puțin un protolimbaj moștenit ulterior de celelalte specii de hominini.

Sverker Johansson nu se limitează la a ne arăta cauzele și felul în care a apărut limbajul, ci încearcă să ne spună și câte ceva despre ce reprezenta acesta. Astfel, el consideră că limbajul primordial era mixt, adică oamenii foloseau atât sunete/cuvinte, cât și gesturi sau mimici pentru a comunica. Prima limbă a fost atomistă, adică un singur cuvânt corespundea unui întreg semnatic și nu cuprindea un sens holistic care să înglobeze sensul unei propoziții întregi, așa cum consideră alți cercetători care cred că abia cu dezvoltarea gramaticii s-a produs divizarea semantică mai îngustă, în cuvinte separate.

Consider important să menționez aici că autorul, prin viziunea sa asupra dezvoltării limbajului, este în opoziție față de autorii mai cunoscuți, cel puțin de mine. De exemplu, el consideră că nu era nevoie de instincte ale limbii pentru dezvoltarea unui limbaj, deși acestea au apărut ulterior ca adaptări pentru învățarea facilă a limbilor. Chiar și așa, în aceste instincte nu este inclusă o gramatică universală, înnăscută. Instinctele care au dus la apariția limbajului au apărut mai degrabă pentru a facilita interacțiunea socială, dar au fost utile și pentru limbaj (cum ar fi atenția comună a mai multor persoane către un obiect despre care se dorește să se transmită ceva). Astfel, prin contestarea instinctelor limbajului și a gramaticii universale, Sverker Johansson vine în contradicție cu autori precum Steven Pinker (The Language Instinct) sau Noam Chomsky (creatorul ideii de gramatică universală), probabil cel mai cunoscut lingvist.

Sverker Johansson este adeptul paradigmei funcționale a gramaticii, care a fost deja demolată o dată de generativiști (precum Chomsky), dar care cunoaște în prezent un nou avânt, în lumina noilor descoperiri din diferite domenii ale științei. Teoria funcțională consideră că nu există un modul aparte pentru gramatică în creier care să fie înnăscut, ci că aceasta este împletită cu facultatea noastră generală a gândirii. Johansson înclină mai degrabă spre această teorie mai ales pentru că în ea se înscrie perfect viziunea lui despre limbaj: el consideră limbajul (și respectiv gramatica), ca dezvoltându-se din dorința noastră mai largă de a comunica, iar însăși comunicarea nu necesită neapărat un cod exact care, odată descifrat, să ne ofere o imagine completă a ceea ce se dorește a fi transmis. Comunicare umană este, în termenii lui Johansson, o „comunicare-mozaic”, în sensul că autorul unui mesaj transmite doar atâtea piese dintr-un mesaj câte sunt necesare pentru ca acesta să fie înțeles, iar receptorul folosește toate indiciile pentru a-l descifra, adică ascultătorul este și el un element activ al comunicării, care extrage concluzii nu doar din componenta lingvistică a comunicării, ci și din context, gesturi sau alte indicii. Bineînțeles, Sverker Johansson nu pregetă în a prezenta punctele forte, dar și dificultățile tuturor paradigmelor lingvistice, inclusiv a celei funcționale.

Diversitatea și multitudinea domeniilor implicate în construirea unei argumentări de genul celei din Zorii limbajului face cartea să fie consistentă, dar, în același timp, greu de urmărit. Trebuie să revii uneori la capitolele pe care le-ai parcurs deja pentru a înțelege unele idei desfășurate ulterior, dar și pentru a-ți reaminti bazele unor concepte. E destul dificil să ții la un loc atâtea elemente diferite, mai ales pentru un cititor-novice într-un domeniu sau altul din cele abordate, de aceea nu e exclus ca lectura să pară a fi sinuoasă. Acesta este însă și un argument în favoarea parcurgerii cărții, chiar și pentru neavizați, pentru că deschide o mulțime de piste pentru lecturi ulterioare și abundă în curiozități despre om, dar și despre alte specii, care te țin legat de carte, oricum. În același timp, dacă nu poți cuprinde laolaltă toate elementele și argumentele cărții, măcar îți faci o imagine despre complexitatea comportamentului și evoluției umane, despre factorii implicați în dezvoltarea sa biologică, dar și culturală. Din acest punct de vedere, este o carte grandioasă.

Pentru mine, deși nu fără dificultăți, a fost totuși o adevărată aventură și o surpriză chiar, pentru că am găsit întrunite într-un domeniu neașteptat, lingvistica, cercetări din științele de care m-am interesat destul de intens în lecturile mele, precum neurobiologia, evoluționismul, antropologia, și am fost plăcut surprinsă de cât de captivantă poate fi cercetarea limbilor. Dintr-un interviu pe care Sverker Johansson l-a avut cu Dan Alexe am aflat și despre cărțile sale care încă n-au fost traduse, care răspund la alte întrebări foarte interesante, legate de diversitatea limbilor și despre numele pe care le purtăm, dar și despre proiectele viitoare, din domeniul geneticii, cărți care abia aștept să apară și să fie traduse. Pentru că Sverker Johansson m-a convins, cel puțin să-l citesc și pe viitor.

Zorii limbajului de Sverker Johansson