Zbor deasupra unui mârâit de câine cumsecade… sau Back to gravity!

Comparativ vorbind, primul gând a fost, după ce am mai înaintat în paginile cărţii, la „Circul nostru vă prezintă” al lui Lucian Dan Teodorovici, dacă nu chiar mai degrabă la adaptarea cinematografică după romanul lui Teodorovici, „O secundă de viaţă” a lui Ioan Cărmăzan… Mă refer mai ales la scenele ce se petrec în triajul C.F.R., scene de o poezie cu totul aparte!

Dar prozaicul clasic este aproape greu de desprins din imensul poem al lui Ştefan Mitroi, „poem” deoarece, am observat, nu sunt singurul care îl consideră aşa, pe coperta IV un Ciprian Chirvasiu catalogându-l „poem-capodoperă”…

Lirismul este pregnant, demonstrează magistral de ce omul poate fi considerată o fiinţă ce trăieşte în metaforă, este fiinţa-metaforă, care poate trăi şi în canal, şi în icoană, dar şi „într-un lătrat de câine”, după cum veţi vedea!

Într-un fel, pentru cei care fiinţează între raţional şi iraţional, oamenii normali, preocupaţi de grija zilei de mâine, mai exact a ratelor de mâine, până peste 15-20-30 de ani, cei care trăiesc prin canalizări – personajele fac parte dintr-un astfel de grup, de pe lângă Gara de Nord din Bucureşti! – pot fi consideraţi „oameni mâncaţi de metaforă”, care nu apucă să se dezvolte normal…

Desigur, poate nu este o sugestie… raţională din partea scriitorului, o surpriză mai mult decât plăcută, poate textul a ieşit aşa pentru că… aşa i-a fost lui uşor şi bine să se scrie astfel. Deşi mă îndoiesc!

Cartea începe aşa:

„Ţâţoasa zice că părinţii sunt un lucru folositor. Lucrul acesta se compune din două părţi: mama şi tata. (…) A rămâne borţoasă înseamnă să fii fată şi să vezi cum începe să-ţi crească burta. Ţi se umflă întruna, până ce ajunge mare ca o tobă. Problema nu e faptul că se umflă, ci că se aude un bubuit dinăuntru. În urechile celei care umblă cu toba de gât, vreau să spun.

E închis un toboşar mic în tobă. Care bate ca prostul.

Ţâţoasa zice că naşterea e singurul leac împotriva surzeniei. Să mai fi existat altul, ea nu ar fi născut.” (p.5)

„Cel care vrea să spună” e Nelu, personaj principal, copil aciuat printre oamenii străzii şi canalelor din capitală, fugit de acasă cine mai ştie când. Puţin autist, puţin dus cu plutele, înrudit în unele sensuri cu „săraci cu duhul” din literatura universală, precum unii din „Zbor deasupra unui cuib de cuci”, Lennie Small din „Oameni şi şoareci” sau, de ce nu, forţând nota, Holden Caulfield din „De veghe în lanul de secară”; putem să ne gândim şi la Gavroche, dar, de fapt, Nelu este un fel de băieţel cu chibrituri… într-o carte cu alt fel de … mizerabili, chiar şi în sensul dat de Victor Hugo, dar nu numai!

Şi cartea se încheie aşa:

„În vremea asta, Pişpirica numără mai departe.

A număra mai departe e atunci când stelele de pe cer nu se termină niciodată.

Cerul e atunci când priveşti în sus şi-ţi vine, îţi tot vine să creşti.

Ştiu că Pişpirica nu se va opri decât odată cu noi. De aceea, cu toate că-mi atârnă tot mai greu picioarele, îl rog pe Câine, cu voce tare de data asta, să nu ne oprim prea curând.

În orice caz, nu înainte de-a apuca ea să termine de numărat toate stelele.”

Pişpirica tocmai murise sau era grav rănită în urma unui incendiu provocat criminal în canalul unde stătea grupul de „homleşi” (ceea ce, când scriu aceste rânduri, duce cu gândul la pierderile din Colectiv!) luat ca etalon/subiect de către cel poate pe nedrept este mai cunoscut ca jurnalist decât ca scriitor, Ştefan Mitroi. Pişpirica îl iubea în felul ei pe Nelu, aşa cum poate ar fi iubit-o şi Nelu dacă şi el n-ar fi iubit-o altfel decât poate iubi un om normal, atât cât poate fi normal un om, mai exact un omuleţ în pragul adolescenţei. Scena idilică dintre cei doi, tolăniţi în vârful unui munte de moloz, de unde văd Casa Poporului şi mai ales stelele, este de o duioşie remarcabilă, aducându-ne aminte că fiinţa omului poate fi atât de amestecată, cu splendoare şi abjecţie…

Ciprian Chirvasiu spune că „între aceste coperte s-a strigat un tratat tulburător despre pierderea involuntară a oricărei candori. Este un spaţiu unde vina nu se mai poate pasa.” Mie mi se pare că este o demonstraţie a faptului că, de fapt, candoarea poate fi păstrată chiar şi în cele mai negre condiţii, numai că este greu să fie recunoscută… Dar, într-adevăr, Vina Unora în distrugerea vieţilor multora este imprescriptibilă. În acel dialog idilic amintit mai sus se strecoară şi câteva schimburi de replici mai nefireşti, dar nu neapărat false: poate Pişpirica avea un anumit grad de inteligenţă… normală şi nişte cunoştinţe de cultură civică, doar se face de prin clasa a III-a şi fata poate a fugit mai devreme de acasă:

„Ea (…) îmi arată alte lumini. Zice că acolo este Guvernul.

Ce-o mai fi şi acesta? Îi spun că n-am auzit niciodată de el.

Nici el de tine, zice Pişpirica.

Guvernul e pentru oamenii mari, nu pentru copii, fraierule, mai zice ea, înainte de a nu mai zice nimic.” (p.68)

Aparent, Nelu se înţelege mai bine cu câinele pe care îl botează şi… Sobiţă, dar parcă mai bine sună „Câine”, se gândeşte personajul la un moment dat, şi „Câine” va apărea în carte, „Nelu” fiind la un moment dat un şobolan, personajul simţind că poate să trăiască şi fără nume!

Mesajul, poate distorsionat, ar fi că noi toţi trăim în canalele pe care le visează politicienii, la modul metaforic absolut, practic numai unii având neşansa de a le cuceri pe cele reale! Sunt altfel de subterane, care revendică alţi Dostoievski, ai zilelor noastre! Răsvan Popescu îşi imaginase un fel de subspecie de om, supravieţuitor prin mine, şi Jules Verne are „Indiile negre”, este un motiv destul de des întâlnit prin filme s.f., de ce nu şi o altă subspecie de oameni să se dezvolte prin canale, care să se adapteze mai uşor la vremuri de criză majoră, cine ştie, poate unii ca Nelu şi Pişpirica chiar vor avea urmaşi care nu vor mai fi vânduţi, precum copilul nou născut al Ţâţoasei, vor creşte mari, vor fi oamenii-maidanezi, un fel de Yeti, dar poate nu este cazul să delirăm în continuare!

Dacă mai adăugăm faptul că în roman are loc şi o altă crimă, pe lângă cele care pot fi considerate astfel din cauza provocării incendiului, este amintit şi un viol repetat, este evident că unul dintre mesaje este faptul că, în condiţii de criză, omul devine lupul celuilalt om, că iluziile umaniste pot fi spulberate de orice descreieraţi care pot pune mâna pe putere!

Empatizăm cu victimele din romanul-poem al lui Ştefan Mitroi şi nu putem decât să ne întrebăm cum am fi noi dacă am fi în locul lor!

Ştefan Mitroi – Să locuieşti într-un lătrat de câine