Vrăjitoarele din Salem – Permiteți dansul?

Actorii din generații diferite umplu scena, cu prezența lor tăcută, masivă, acuzatoare. Sunt greu de diferențiat la început, așa cum stau, neclintiți, la „hotarul sălbăticiei”.

Oamenii din Salem au în comun nu doar hainele austere, ci și un discurs de lemn, constituit din clișee pe care sunt prea obișnuiți să le rostească pentru a mai crede în ele. În posturi rigide, cum le este și mentalitatea, personajele acestea constituie o comunitate care traversează cea mai teribilă criză, de esență morală și psihologică, prilej să cadă măștile sociale și să iasă la iveală adevărata natură umană a fiecăruia.

Apoi, pe măsură ce se spune povestea puterii superstițiilor asupra minților fără discernământ, iese în evidență o întreagă tipologie: mincinoasele, revoltatul, fariseii, pastorul fără vocație, ticălosul care trage foloase din nenorocirea altora, cei care tac, deși știu cum stau lucrurile, vânătorii de vrăjitoare etc. Se remarcă aceia care își ascund intențiile în spatele unui slogan: „Mă obligă Legea!” Legea morală i-ar fi obligat să denunțe farsa căreia îi cad victimă nevinovații, deloc puțini, cei care vor plăti cu viața iluzia că, dacă nu sunt în culpă, nimic rău nu li se poate întâmpla.

Minciuna se rostogolește ca un bulgăre de zăpadă, acumulând tensiuni nemaipomenite. Un joc nesăbuit, un dans nevinovat, într-o vreme în care dansul era considerat păcat, și liniștea locului se destramă. Dorința de răzbunare și orbirea colectivă sunt premisele monstruozității pe care o îngăduie cei mai mulți, nu din convingere, ci din dorința de a se disculpa și din teama de a nu deveni ei înșiși victimele unui proces aberant.

Minciuna trece drept adevăr. „Ce să fac?” o întreabă soțul pe femeia care-i poartă în pântece copilul. Răspunsul vine firesc pentru cine înțelege că nimeni nu poate decide în locul altuia. Omul e condamnat la libertate, în sensul că nu poate fi împiedicat să-și ia propriile decizii, cum spune filosofic Jean-Paul Sartre. „Eu nu te judec!”, îi răspunde soția unui om care ține la viața lui, dar nu în așa măsură încât să fie dispus să plătească orice preț.

Unii văd ce nu s-a întâmplat niciodată, sunt gata să aducă dovezi și să depună mărturie în numele unui adevăr golit de sens, absurd, care cade ca o ghilotină peste capetele nevinovaților, al celor care nu pot minți. Soluție de mijloc nu există.

Construit după principiile simplității, decorul sugerează parcă alegerile simple, pe care le are în față orice om ajuns într-o situație critică. O grindă este coborâtă până la înălțimea mesei celei de taină, pe care lumina unui sfeșnic cu trei brațe se împrăștie fără a risipi întunericul.

Meritul regizorului acestei piese mi se pare a fi scoaterea ei dintr-un raft prăfuit, primejdia care-i pândește pe clasici, și aducerea în contemporaneitate prin temea etică perenă. Propria conștiință este cel mai aspru judecător. Nu este nevoie să te judece nimeni. Mai greu e să nu ridici piatra, știind că păcatele se răzbună și că simpla recunoaștere a erorilor judiciare nu repară răul făcut, nu readuce la viață pe nimeni și nu redă demnitatea pierdută.

La finalul spectacolului, dacă nu ați auzit de multă vreme Bee Gees, aveți ocazia să-i ascultați în „Massachusetts”. Mai atenuează din revolta pe care o simți, intrând la rându-ți în jocul propus de o distribuție inspirată.