Tatăl – lecția învățată a fragilității

Cât de mult ne Prima montare românească (văzută de mine) a piesei Tatăl, scrisă de Florian Zeller, a fost cea a Teatrului Clasic Ioan Slavici Arad, despre care am scris aici (regia Radu Iacoban). A urmat cea cu Victor Rebengiuc în rolul principal, jucată până în mai anul curent pe scena de la Bulandra, despre care am scris aici. Iată că în 2025 a venit rândul celei de-a treia montări, de această dată în limba maghiară, în regia lui Vladimir Anton, spectacol ce face parte din repertoriul curent al Teatrului Csíki Játékszín Miercurea Ciuc. Din 2018, anul premierei spectacolului trupei arădene, au trecut șapte ani, dar am trecut și printr-o pandemie de coronavirus și trăim încă foarte aproape de zonele de conflict din Ucraina, unde războiul face victime din ce în ce mai multe. Textul are aceeași forță și este de actualitate, din păcate, pentru că deși cercetările medicale au avansat foarte mult, bolile degenerative tot nu pot fi prevenite, cel mult se poate încetini evoluția acestora. Demența senilă, Alzheimer-ul și toate celelalte boli ale senectuții afectează și pe aparținătorii bolnavilor, inclusiv calitatea relațiilor dintre aceștia și a vieții în general. Aici rezidă și una din cauzele pentru care se vorbește din ce în ce mai des despre moartea asistată, un subiect care mută discuția în zona eticii profesionale, dar despre asta vorbim cu alte ocazii.

Să ne întoarcem la Tatăl lui Zeller. Vladimir Anton când a montat textul pentru teatrul al cărui director artistic este știa că în public vor fi și spectatori care au văzut cel puțin o dată filmul cu Anthony Hopkins și luase cunoștință și de viziunile regizorale ale predecesorilor. Din păcate, n-am ajuns niciodată până acum la Miercurea Ciuc ca să văd scena (am înțeles că la momentul actual ei joacă pe scena Casei de Cultură din oraș, pentru că au sediul în reabilitare), dar urmărind spectacolul pe scena Liviu Ciulei a Teatrului Bulandra, mi-am dat seama că și-a dorit foarte mult ca spectatorii să conștientizeze distanța care se instalează între bolnav și aparținători, odată cu avansarea bolii, dar și distanța dintre viața de dinaintea debutului bolii și coșmarul pe care-l trăiește zi de zi. Scena de la Bulandra mi s-a părut, dintr-odată foarte mare, adâncă, o senzație pe care n-am trăit-o foarte des în sălile de teatru. Actorii/personajele păreau din ce în ce mai pierduți într-un spațiu care le era inutil, copleșitor de mare, iar agitația lor permanentă în acel perimetru foarte bine delimitat cu ajutorul scenografiei adăuga o nouă dimensiune (dramatică) tramei. Obiecte puține, rătăcite, depersonalizate (nu există pături sau haine de care să se „agațe” bolnavul, bucătăria e doar schițată, la fel și salonul de spital. Singurul obiect de care André este obsedat este ceasul, pe care de cele mai multe ori nu-l are la mână. Ceasul, obiectul care măsoară timpul, dimensiunea pe care mintea bolnavului n-o mai poate controla, de care nu se mai poate folosi în stabilirea unor relații coerente, tocmai el lipsește sau este căutat în permanență. Singurul obiect de care André se agață cu disperare în clipele de luciditate, din ce în ce mai rare. Interioare (mi-am adus aminte de melodia lui Alexandru Andrieș) depersonalizate, sterile, reci, lipsite de viață. Fesul roșu, purtat de André, va fi purtat în final de toți ceilalți, un mesaj foarte clar din partea regizorului: boala nu face diferență și ne poate afecta pe toți.

Spectacolul are ritm antrenant, se joacă în viteză, o abordare corectă din partea regizorului, care a evitat astfel un clișeu: nu toate bolile degenerative sunt lente în evoluție, dimpotrivă; de asemenea, nu toți reacționăm la fel în fața bolii, isteria nu e etapă obligatorie în acceptarea bolii și nici depresia ca etapă care anunță sfârșitul. Vladimir Anton a lucrat mult cu actorii, astfel încât traseele lor pe scenă să fie înțelese în detaliu, altfel existând riscul unor bâlbe. Pe de altă parte, deși textul pare facil și arhicunoscut, nu e nici pe departe așa și cel mai mult trebuia lucrat cu André, care schimbă stările cu o rapiditate greu de asimilat. Fülöp Zoltán este grozav în rolul tatălui, e când cald și blând și copleșit de tot ceea ce i se întâmplă, când rătăcit și pierdut total într-un spațiu care i se pare din ce în ce mai străin. Un tată pe care vrei să-l ții în brațe, să-l protejezi, să-l aperi și să-l mângâi, dar mai ales un tată căruia vrei să-i înțelegi suferința, pentru a-l putea ajuta. Fekete Bernadetta (Anne) și Vass Csaba (Pierre) formează împreună cu el un trio formidabil, cred că dintre toate trei reprezentațiile acesta este cu distribuția egală din punct de vedere valoric. În jurul lor gravitează toți ceilalți și o fac foarte bine, păstrând ritmul spectacolului la cote egale: Dálnoky Csilla (femeia), Puskás László (bărbatul), Tatár Zsuzsa (Laura), Tóth Jess (mama lui André), iar Nichita Károly Anton (André copil) apare în proiecțiile video care însoțesc evoluția bolii spre momentul final al vieții.

Un spectacol al sensibilității și rolului acesteia în viețile noastre. Un spectacol al fragilității și felului cum conștientizarea acesteia ne ajută să fim mai puternici și mai buni. Un spectacol al umanității recâștigate prin suferință. Tatăl, în regia lui Vladimir Anton.