Valentin Ionescu este personajul principal, un Escu, cum ar spune Tudor Mușatescu. Ascultând replicile schimbate între personaje în timpul reprezentației Viața, moartea și învierea domnului Valentin Ionescu, îți dai seama că între 1933 și 2025 nu s-au produs prea multe schimbări de mentalitate, din moment ce problemele cu care se confruntă oamenii sunt aceleași: cine sunt (identitatea), ce sunt (raporturile cu ceilalți), cât valorez (care este sistemul de valori după care mă orientez în viață), ce las celor ce vin după mine (relațiile cu membrii familiei) etc. Activ sau nu din punct de vedere social, orice matur apt de muncă trebuie, înainte de orice, să producă, să fie activ pe piața muncii, cum ar spune economiștii. Dar, ce să vezi, a devenit o obișnuință ca tinerii trecuți bine de 30 de ani să nu muncească decât când au ei chef, sau cât îi ține entuziasmul; despre cei întreținuți de părinți nici nu mai vreau să aduc aminte. Între Escu lui Mușatescu și Valentin Ionescu lui Radu Horghidan, în dramaturgia românească au mai apărut niște personaje ce pot întregi tipologia, cu mici diferențe de personalitate ce țin de contextul socio-politic. Nu întâmplător, pentru cunoscători, spectacolul Teatrului Dramatic Fani Tardini Galați s-a așezat de la bun început în zona familiarității, acolo unde cele scrise de Mușatescu, Mihai Ispirescu, Teodor Mazilu sau Dumitru Solomon coexistă și construiesc de ani buni tipare și tipologii ce se încăpățânează să existe. Pastișă pentru specialiști, atractiv pentru novici, textul lui Radu Horghidan poate fi considerat o reverență adusă maeștrilor sau, dimpotrivă, o adaptare a unei construcții dramaturgice lipsită de elemente inovative.
Fiindcă teatrul gălățean are sediul în reabilitare, spectacolele se joacă în sala Casei de Cultură a Studenților, ceea ce nu e deloc în favoarea artei. Cu un foaier care e o combinație de club și bar de noapte și o scenă care nu e nici pe departe dotată pentru montări ample, locul pare mai degrabă potrivit pentru șușe și comedii ușoare, care nu cer scenografii elaborate și nici recuzită foarte bogată (mă refer la costume, dar și la ceea ce se numește generic „recuzită consumabilă”, adică tot ce se folosește și se consumă într-o reprezentație, astfel încât pentru următoarea trebuie refăcut stocul). Adi Iclenzan a ținut cont de toate aceste aspecte și a reușit să dea o formă prezentabilă spectacolului: scena este ocupată în cea mai mare parte de un podium în jurul căruia vor gravita personajele. Pe toate laturile acestuia sunt lămpi de birou, care fixează scenele din punct de vedere scenografic – Valentin Ionescu este șef de departament, funcționar public care are impresia că se poate opune sistemului și că poate stopa corupția și elimina birocrația (m-am gândit de câteva ori de-a lungul spectacolului la Conjurația imbecililor deși între cele două texte sunt ani lumină distanță). Toată această agitație continuă în jurul podiumului denotă insucces pe toată linia: nimeni, nici Valentin Ionescu, nici șeful lui și cu atât mai puțin colegele de departament nu reușesc să clintească mastodontul aparatului birocratic, strivitor de orice speranță de schimbare. Lămpile sunt și pe post de reflectoare, luminile fiind îndreptate de actori spre zonele de interes. Toată birotica este concentrată pe o latură a scenei, locul de unde se schimbă și imaginile proiectate pe peretele din spatele scenei, cu ajutorul unui proiector pe care îl folosesc tot actorii – semn evident al funcționarului multitasking, cel pus de șef să facă orice (dar cu investiții minime) numai să crească productivitatea. Tonuri de gri, ternul planează peste tot, iar costumele denotă haosul valoric și lipsa unui sistem coerent de evaluare.
Ciprian Brașoveanu este Valentin Ionescu; omul potrivit la locul potrivit. Este pe scenă mai tot timpul spectacolului, are monologuri care-i pun în evidență talentul și memoria profesională (nu este vorba doar despre text, cât despre felul cum se raportează la fiecare partener de scenă). Pe alocuri prea evidente referințele cu ajutorul căruia și-a construit personajul, dar pe fond rămâne un personaj credibil, un Escu cât se poate de autentic. Elena Anghel este Nicoleta, soția lui Valentin; o soție când isterică, când absentă, dar mai tot timpul căzută pradă modelor – de aici și obsesia cu aurora inteligență artificială. Radu Horghidan ia în răspăr cu acest personaj pe invitații omniprezenți la emisiunile tv, cei care-și dau cu părerea despre orice și oricând, dar mai face ceva: pune oglinda în față celor care au impresia că cultura se face din fotoliu, urmărind talk show după talk show. Oana Mogoș este Crina Marcu, narator și preot. După ce a câștigat Premiul UNITER pentru rolul din Regina nopții am mari așteptări în ceea ce o privește, dar în seara premierei acestui spectacol multe din ele nu mi-au fost confirmate. Vreau să cred că premiul să nu fi venit prea devreme pentru ea și sper ca înțelepciunea și cultura profesională să o ajute să se țină departe de cabotinism, pentru că rolul ei în spectacol este generos din toate punctele de vedere și poate să facă ceva memorabil, fără tușe grosiere și supralicitare când nu e cazul. Pe Elena Emandi am remarcat-o în Regina nopții unde este o Găină moțată autentică și savuroasă, iar în Viața, moartea și învierea domnului Valentin Ionescu confirmă, reușind să facă dintr-un personaj secundar unul de nelipsit în economia spectacolului. Florin Toma este Marian Adochiței, directorul firmei, mai mult absent decât prezent și implicat în treburile firmei, dar dominat de avariție. Parvenitismul îl pune în evidență cu ajutorul costumului, dar și prin intermediul relațiilor cu ceilalți. Mihai Păun este în dublu rol – Liviu, narator și Mihai, copilul Nicoletei și a lui Vali; le duce bine pe ambele, dar mai ales pe cel de copil.
Punctele tari ale spectacolului: muzica live, asigurată de Marin Schiopu, care este aproape tot timpul pe scenă și punctează când și cum trebuie trama. De asemenea, se joacă cu și în sală, sunt câteva intrări din spatele scenei, ceea ce încurajează implicarea și participarea publicului, anulându-se astfel mare parte din minusurile sălii. Se râde mult, dar se și meditează cu privire la condiția omului, iar limbajul trivial lipsește, astfel încât spectacolul poate fi urmărit de familii întregi. O comedie scrisă bine și montată de Adi Iclenzan, care închide triada din care fac parte și spectacolele …În Țara Minunilor și Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte, o triadă componentă a unui proiect mai amplu al teatrului gălățean, Proiect 9. Teatru Românesc Contemporan.
*
Viața, moartea și învierea domnului Valentin Ionescu – Teatrul Dramatic Fani Tardini Galați
De Radu Horghidan
Distribuția:
Ciprian Brașoveanu – Valentin Ionescu
Elena Anghel – Nicoleta, soția lui Vali și aurora inteligență artificială
Oana Mogoș – Crina Marcu, narator și preot
Elena Emandi – Izabela, narator și îngerul
Florin Toma – Marian Adochiței
Mihai Păun – Liviu, narator și Mihai-copilul lui Vali și a Nicoletei
Regia artistică: Adi Iclenzan
Scenografia: Mihai Păcurar
Muzica live: Marin Schiopu
Regizor tehnic: Gigi Busuioc
Sufleor: Lavinia Eiler
Figurație: Mariana Tabac
Figurație: Liliana Radu
Sunet: Sebastian Marcu
Lumini: Marian Tarazi
Spectacol produs în cadrul PROIECT 9. TEATRU ROMÂNESC CONTEMPORAN, program artistic derulat de Teatrul Dramatic „Fani Tardini”.
