Viața este un vis sau visul este viață?

Sau „Despre iluzia veșniciei pierdute înainte de a deveni veșnicie”.

Este greu să te gândești la Orchestra Titanic de Hristo Boicev – noul spectacol în regia lui Felix Alexa de la Teatrul Național București -, fără să iei în calcul toate cheile de interpretare ale textului în sine, dar mai ales ale montării regizorale. Și când spun montare mă gândesc inclusiv la jocul actorilor.

O scenă ce pare că este în burta Titanicului naufragiat, mâncat de carii vremurilor și de rugina uitatelor întâmplări, dar, de fapt, e o gară părăsită (și nu prea părăsită?). O vioară care se aude în momente de mare tensiune, sau exact când crescendo-ul intrigii avea nevoie de susținere sonoră. Niște pet-uri și cutii de bere ce par să se înmulțească necontrolat, scoase de pe unde nici nu te aștepți, resturi de la mesele bogaților aruncate-n față perdanților. Lichide sorbite cu nesaț de toți protagoniștii, dar care par să nu fie niciodată suficiente – și, cu toate acestea, te-ntrebi câte izvoare nesecate de băutură ascunse privirii există pe scenă. Al patrulea perete e o linie de cale ferată pe care nu va circula niciodată vreun tren, ci doar un cufăr din care magicianul iese și intră direct în acțiune. De fapt, linia de cale ferată e limita dintre realitatea noastră, a spectatorilor și visurile lor, ale actorilor. Visurile acestea se transformă în iluzii pe măsură ce magicianul își intră în rol din ce în ce mai mult. Dar nu e rolul acela banal, de magician care scoate flăcări pe gură, înghite săbii și scoate porumbei din joben. Nu, el se rezumă doar la ouă – fecundele resturi ale unei imaginații ce pare că a secat, la fel cum Liubka (Tania Popa) ajunge să scoată pe gură benzi de hârtie/pânză albă imaculată – gest ce semnifică refularea dorinței ei de a-și șterge trecutul și de a o lua de capăt precum o neprihănită fecioară.

Cei patru uitați de soartă în gară sunt: Liubka (Tania Popa), Meto (Mihai Călin), Luko (Mihai Constantin) și Doko (Richard Bovnoczki). Roluri foarte bine construite de Boicev, cărora Felix Alexa a știut să le dea viață alegând actori pe măsură. Personalități total diferite, cu expresii corporale contradictorii, care-și aleg momentele de reflecție exact în momentele în care te aștepți mai puțin. Nu întâmplător Doko e în centrul scenei încă de la început, pentru că, deși nu pare, el este cel care va da cheia de descifrare a întregii piese. Alcoolic ratat, marcat de moartea unei ursoaice de care a avut grijă aproape 20 de ani – putem vorbi de singura conviețuire, atipică și ea, din piesă; niciun alt personaj nu are în trecutul său iubiri ratate, oameni pe care să-i pomenească cu afecțiune sau familii de care să-i simți legați emoțional. Doko e jucat magistral de Richard Bovnoczki, îl simți cum crește de la o scenă la alta, cum îi trage pe ceilalți după el, în ciuda eforturilor lui Meto (Mihai Călin) de a le capta atenția și de a-i manipula după bunul lui plac. Iar finalul îi aparține tot lui Doko, cel care are curajul de a alege singurătatea în locul iluziei. Sau invers? Vă las pe voi să descoperiți cum e în realitate. Realitatea scenei se transformă datorită lui Doko și cu ajutorul magicianului jucat de Claudiu Bleonț în locul-unde-iluziile-sunt-la-ele-acasă. Bleonț e într-o revenire la forma lui de acum câțiva ani, duce rolul bine de la un capăt la altul, e prezent, e în scenă și în rol, n-are scăpări, deși l-aș fi vrut puțin mai incisiv în unele momente. Despre Liubka, prostituata care-și dorește ca măcar viitorul să fie sigur și să fie iubită (se vede asta abia la plecarea ei din scenă) are în Tania Popa cea mai bună alegere posibilă. Nu e nici foarte vulgară (computerul meu vrea să scriu bulgară – poate că nu întâmplător!), dar nici foarte ingenuă; nu e pierdută de tot în falduri de iluzii (sunt anumite replici care demonstrează clar că ea nu e prea mare amatoare de iluzii), după cum încă mai simte ceva compasiune pentru oamenii de lângă ea (scena cu ea și Doko stând jos și împărțind sticla de alcool, ea încercând să-i aline dorul, o să vă rămână în memorie). Despre Luko (Mihai Constantin) poți să spui, în foarte multe momente ale piesei, că el e ursul lui Doko. Marginal ca personaj, dar și ca mod de raportare la ceilalți, pare că iubește să stea în plan secund și să intervină doar când i se cere. Poate și fiindcă o viață întreagă el a condus gara. E ca și cum ar fi primus inter pares și din această postură îi urmărește pe ceilalți cu o oarecare detașare. Deși tendința va fi să-l scăpați din vedere, ar fi bine să încercați să-l urmăriți chiar și când nu e foarte activ/prezent. O să vedeți o știință a jocului la el care se datorează rolurilor anterioare și anilor de teatru jucat la scenă deschisă.

În cele aproape două ore de joc te întrebi mai tot timpul: de ce avem nevoie de trecut, care e trecutul celor patru, cui aparține acest trecut etc. Visurile lor sunt tot timpul prezente, proiectate într-un viitor incert și nesigur, ceea ce pe mine mă face să pun semnul egal între dorință și vis, nu între vis și iluzie. Toți au dorințe ratate, dorințe-imposibil-de-realizat, toți vor să plece din gara aia ce pare că se îngroapă singură, după cum toți își doresc să ajungă cât mai departe. Departe în viața lor, departe în spațiu, departe-departe. Răspunsul la întrebarea „Cum de-au ajuns acolo cei 4?” îl veți afla și nu prea, pentru că, apropo de iluzii, nu prea știi ce să iei ca fiind adevărat din poveștile lor. Dar poate că acesta este farmecul montării: convenția rămâne convenție, chiar cu riscul de a crea confuzie în rândul spectactorilor.

Orchestra Titanic e un spectacol regizat Felix Alexa după regulile învățate la școala vieții trăite în lumina reflectoarelor. Se simte maturitatea, experiența, dragostea de actori, se simte dragostea pentru text. Așa că … mergeți la teatru! La Sala Pictură a Teatrului Național București, acolo unde Orchestra Titanic își va găsi, sunt sigură, spectatori fideli.

 Spectacolul cuprins în „Selecția oficială a spectacolelor din Festivalul Național de Teatru 2018”

„Orchestra Titanic” de Hristo Boicev

Traducerea: Livia Nistor

Regia: Felix Alexa

Scenografia: Andreea Chiriac

Ilustrația muzicală: Felix Alexa, Cristina Giurgea

Lighting design: Felix Alexa, Andrada Chiriac

Concept video: Răzvan Pascu

Regia tehnică: Laurențiu Andronescu

Distribuția:

Harry – Claudiu Bleonț

Meto – Mihai Călin

Liubka – Tania Popa

Luko – Mihai Constantin

Doko – Richard