Vânturile lui Llosa

Un eseu care aștepta de mult timp să fie citit. Mă intriga subțirimea volumului, cum să scrie el o carte atât de subțire? În realitate, nici vorbă de subțire, e atât de dens eseul și atât de multe idei se ascund în spatele fiecărui rând scris, încât te întrebi de câtă capacitate de analiză are nevoie un cititor obișnuit ca să ajungă acolo unde vânturile fac ordine. Da, da, am zis bine, vânturile în accepțiunea scriitorului sud-american nu sunt forțele răului, n-au nimic (sau aproape nimic) demonic în ele, ci au altă menire. De ce eseu și nu povestire? Pentru că, deși e scris asemenea unei povestiri, cu fir epic, personaje și tramă, în realitate avem de-a face cu un eseu. Structura ideatică, temele aduse în discuție (memoria, relația dintre memoria personală și corp, agresiunile suportate de conștiință și soldate cu pierderea memoriei etc.), relația dintre spațiul public și individ (corolarul fiind cât din identitatea personală se datorează spațiului în care trăiește omul), toate acestea se regăsesc în structura unui text care, iată, cu greu poate fi clasificat din punctul de vedere al teoriei literare.

Un eseu scris în 2020, la vârsta la care Mario Vargas Llosa nu mai are nimic de demonstrat. Și-a câștigat dreptul la memorie (ba chiar și la cea colectivă) de niște ani buni, a câștigat premii literare, ba chiar și bani, încât să-și permită să-și păstreze intact dreptul de a fi liber. Scris la un an de la declanșarea pandemiei de coronavirus, Vânturile capătă trăsăturile unui adevărat testament literar, dar el e ceva mai mult de atât. Dacă n-ați citit Civilizația spectacolului(cronica cărții o găsiți aici), atunci ar fi bine să le luați pe ambele și să le citiți în ce ordine preferați. În Civilizația spectacolului aveți dimensiunea socială a analistului Mario Vargas Llosa, în Vânturile aveți perspectiva identitară, una dureros de asumată și de rațională/raționalizată, încât te lovește în plex, te lasă în bătaia vânturilor, dacă vreți. Un pelerin în propria sa viață, un căutător de sens în cel mai neprielnic moment al vieții sale și anume în cel în care se vede deposedat de memorie. Peregrin prin propria sa viață, căutându-și propriile urme și casa, prietenul lui Osorio se vede pus în fața unei alegeri imposibile: să facă o călătorie inițiatică în propriul său trecut, care trecut se vede treaba, e mai degrabă unul al societății din care face parte decât unul personal.

Fuga de tot ceea ce este personal este fuga de decrepitudine. Vocea este a lui, a celui care alege să vorbească la persoana I, nu pentru că e curajos, ci dintr-o nevoie de a protesta față de toate ismele degradante ale momentului și puse în slujba politicului. Aflat la o vârstă care te trimite (in)direct la Un veac de singurătate, naratorul din Vânturileoperează excizii în propria conștiință și memorie, din nevoia acută de a ajunge la ceva cunoscut. Ciudat, peisajul cotidian nu-l încurcă, nu-l simte ca fiind străin, necunoscut, semn că el este străinul, nu invers. Străin în propria viață, ce manifest puternic vizavi de toate politicile mai mult sau mai puțin sociale ale momentului. Asaltat de noianul de reguli care au furat de la o zi la alta din libertatea individului, naratorul se vede în situația de a protesta inclusiv fizic – vânturile pe care le trage intenționat sau pe care le scapă inconștient ajung să-l murdărească, să-l transforme de la jumătate în jos într-un corp plin de rahat. Un protest de care a cărui șansă de reușită nici nu mai pasă de la un punct încolo, fie și pentru că principala lui grijă este să ajungă acasă. Ithaca omului modern este cămăruța cu baie din Plaza de San Martin:

„E foarte mică și plină de cărți și hârtii. Dar foarte curată și ordonată, ce-i drept. O mătur și deretic în toate diminețile, înainte de a pleca să-mi beau cafeluța și să stau la taifas cu Osorio. Îmi fac întotdeauna patul și dau la spălat cearșafurile în fiecare săptămână; nu și cuvertura, asta doar la cincisprezece zile. La fel fac cu băița, cu dușul, cu chiuveta și closetul, pe care azi-dimineață le-am curățat, am măturat pe jos și am șters totul ca în fiecare zi, după ce fac un duș, săpunindu-mă cu grijă, mai ales la fund, căci, cu vânturile astea constante, e aproape veșnic murdar. Iar în noaptea asta, cu toate vânturile de peste zi, trebuie că e mai murdar ca în alte rânduri.” (p. 110)

În 2022 Gaspar Noé, cu filmul Vortex (cronica filmului o găsiți aici), propunea cronicarilor de film teme grele, dar în primul rând le dădea o lecție de artă: poți să propui teme grele, să vorbești despre boală și spaimele generate de incapacitatea fizică și mentală fără niciun compromis din punct de vedere artistic. Citind Vânturile am avut în fața ochilor goana soțului pe străzi, căutându-și soția, neputința acestuia în fața pierderilor iremediabile de memorie. O spaimă viscerală, care la Llosa se transformă în miros (pe care naratorul și l-a pierdut de mulți ani). Putreziciunea trupului e la fel de puternică ca cea a minții? E la fel de importantă? E imposibil să faci alegeri și clasificări, de aceea Llosa menține voit discursul în zona corpului, cel care a ajuns subiectul unor teorii sociale cu adevărat devastatoare. Trăim epoca în care corpul nu mai are aproape nimic personal, este expus, dezgolit, agresat cu priviri lascive, devine subiect al unor opere artistice (genial intermezzo cu vizita la expoziția propusă de Osorio) și descompus până la nivel de excremente, care nici ele nu sunt uitate de „artiști”. Nu e protest în rândurile lui Llosa, e doar o radiografie a prezentului, pe cât de precisă, pe atât de elaborată. O radiografie resimțită cu propriul său corp și cu propria minte. Vorbim mult, prea mult, ținem discursuri interminabile despre corpuri și prea puțin despre sufletele care le țin în viață. Cum să nu te cutremuri când vezi că spiritul a fost expulzat din spațiul social, nu-și mai găsește locul pe nicăieri, iar corpurile au ajuns să se plimbe asemenea scheletelor, fără țintă, ca într-un tablou (perfect) al Apocalipsei.

„Și în privința asta, eu am, bineînțeles, altă părere decât el. oamenilor nu le plăcea Biserica pentru că nu semăna cu viața, cu societatea așa cum este, fiindcă reprezintă contrariul existenței în acest secol. Înăuntrul Bisericii te simțeai deja pe lumea cealaltă, un teritoriu foarte departe de cel al rutinei cotidiene. Era o iluzie frumoasă, făcută din ritualuri, cânturi, tămâie, din fraze în latină pe care, dat fiind că nu le înțelegeau, credincioșilor le găseau pline de înțelepciune, celestiale, cu aluzii la vieți perfecte, eroice, și având pecetea purității, a inocenței și păcii lăuntrice. Acum, Biserica a încetat să mai fie acest refugiu; e o prelungire a vieții de zi cu zi, unde mai toate sunt permise, unde nu mai există tabuuri și nici dogme inflexibile. Biserica și-a pierdut misterul și a încetat să mai fie interesantă, căci seamănă cu acele partide politice în care nu crede nimeni, cu frățiile universitare sau cu cluburile de futbol.” (pp. 100-101)

Traducerea eseului Vânturile, realizată de Tudora Șandru-Mehedinți este însoțită de prefața scrisă de Mircea Mihăieș, un eseu în sine, care oferă multe chei de interpretare și deschide multe planuri de abordare a textului. Vânturile pentru mine rămâne textul care poate deveni miezul unei dezbateri necesare despre politicile sociale ale momentului și despre teoriile despre corp și relația dintre corp și conștiință din perspectiva științelor umaniste.

Vânturile. O povestire de Mario Vargas Llosa