Privirea urangutanului. Vezi?

„Spectatorii se văd ei înșiși vizați: nu numai că ei privesc tabloul, dar și tabloul îi privește pe ei.” (Victor Ieronim Stoichiță, Vezi)

Fiecare călătorie este o încercare a limitelor proprii – actele de călătorie se obțin greu, cu multă birocrație, distanțele de parcurs sunt foarte mari, se pot pierde bagajele, rămâi doar cu ce ai pe tine, un tricou și niște teniși, de fapt, ai esențialul. Îți dai seama de asta, descoperind că n-ai nevoie de mai mult, când ceea ce cauți se află deja acolo, în „privirea părintelui”, ancestrală și atotcuprinzătoare.

Este greu să privești în ochi pe altcineva, pentru că asta înseamnă să ai îngăduința de a pătrunde într-un teritoriu aparte pentru a te defini în raport cu alteritatea. La intersecția privirilor se află un element comun.

Alexandru Stermin definește cele două tipuri de a te privi – de a privi în sinele tău – prin intermediul lui Narcis, eroul mitologic, și al lui Hans-cel-de-Fier, protagonistul basmului Fraților Grimm. Narcis este fascinat de imaginea reflectată în apă și devine imediat captiv al propriei făpturi. Dar se poate întâmpla să ai și revelația că natura însăși te privește, se uită la tine și-ți dă sentimentul rar că faci parte dintr-un întreg, definit prin spațiu și timp. Cel care privește este privit, la rândul său, privirea fiind și o formă a acceptării, a îngăduirii. Străinul este asimilat, printr-o naturală interconectare a privirilor.

„Povestea lui Narcis se termină tragic, căci tânărul, privindu-se în apă, nu vede decât imaginea sa, de care se îndrăgosteşte. Se vede pe sine în totalitate în celălalt, se identifică doar prin el, şi nu împreună cu celălalt, nu-i lasă loc, nu-l vede, şi astfel, în această proiecție narcisică, moare singur. Prinţul din Hans-cel-de-Fier trece peste momentul identificării chipului său şi devine fascinat de oglindirea ochilor, care nu mai sunt ochii lui, ci ochii izvorului, ochii cu care îl priveşte Natura. Se apleacă fascinat de ei și, odată ce atinge apa, părul său se transformă în aur.

Spre deosebire de Narcis, care nu vede nimic altceva în Natură decât pe sine și care, simbolic, îşi pierde viața ca urmare a durerii singurătății, viața băiatului din povestea culeasă de Frații Grimm se transformă parcă alchimic devenind de aur, căci părul nu simbolizează altceva decât viața, viața din noi, viața pură, viaţa care, asemenea părului, curge prin noi independent de ceea ce facem.

Aşa cum părul creşte cât timp dormim, cât timp suntem inconştienţi că trăim, aşa şi viaţa din noi trăieşte indiferent de faptul că noi conştientizăm asta sau nu. Despre această viață vorbeşte Alexandru Dragomir:

Mersul vieții nu atârnă de mine, nu trebuie să mă opintesc ca ea să meargă şi nu trebuie nici măcar să-i întorc ceasul. Fireşte, trebuie să o întreţin, să-i dau tot ce este elementar, aer, hrană, somn etc. Dar simplul fapt că ea merge și e făcută astfel încât ea este mersul ei („înainte”, am putea să zicem) nu depinde de mine.” (pp. 19-20)

Fragmentul citat de Stermin face parte din lucrarea lui Alexandru Dragomir, O teză de doctorat la Dumnezeu: Exerciții de gândire.

Stermin este interesat de sensul privirii. În orice caz, a privi în ochi pe cineva nu înseamnă a privi în gol, înseamnă să ai o relație. Sigur că te gândești, citind paginile acestea, ce direcție, sens și profunzime are privirea ta în momentul în care întâlnește altă privire, poate chiar a unui urangutan.

Capitolul meu preferat din cartea lui Alexandru Stermin se intitulează Cea mai mare mlaștină din lume.

Cu un talent aproape cinematografic, autorul fixează filmul apropierii periculoase, în sezonul ploios, de o fâșie de uscat, de unde pot fi culese oase de capibara sau de caiman. Osul căutat printre ierburi, este de fapt o cochilie de melc-măr.

„Nu era vertebra unui jaguar ori caiman, era chiar vertebra întregii mlaștini. Rețeaua de viață din acest enorm sanctuar se bazează pe existența acestui melc, care, straniu de tot, spre deosebire de alți melci care trăiesc în apă și au doar branhii, are și plămâni. Rolul său este esențial aici.” (p. 135)

Pantanal este un ținut fascinant și plin de pericole. Trebuie să te ferești de „arborele novicilor”, căruia i se mai spune și „arborele furnicilor”, Triplaris americana. În Pantanal poți întâlni un jaguar din 10 în kilometri. Sunt, spune Stermin, 1.200 de jaguari în Pantanal (=„mlaștină” în portugheză, terminația „-al” indică bogăția faunei și a florei). Animalele au hrană din abundență, ceea ce modifică dinamica relațiilor dintre specii, dintre pradă și prădător, până la excepție și, deci, până la uluire. Aici toate vietăţile rămân vizibile, spre deosebire de jungla amazoniană, unde li se simte doar freamătul. În Pantanal, caimanii nu se hrănesc, ca pretutindeni în lume, cu capibara. Adaptându-se unui mediu unde se găsește mult pește, rareori mănâncă altceva: „caimanii trăiesc pașnici printre oameni, capibara și găini.” (p. 133)

În Pantanal, periculoși sunt jaguarii – sigur că nu doar ei. Cei trei bărbați din barcă riscă enorm apropiindu-se de rămășițele unui animal căzut pradă unui jaguar.

Citind o carte, inevitabil îți vin în minte lecturile parcurse de-a lungul timpului, readuse în actualitate de o ancoră a memoriei. Privirea ațintită în ochii altcuiva, om sau altă făptură, mi-a amintit de cartea lui Victor Ieronim Stoichiță, Vezi, un studiu despre pictura impresionistă – există o idee comună celor două cărți care par atât de diferite: revelația că știi să privești, trecând, printr-un cod cultural/ancestral, direct într-o poveste.

Apoi, citatele din Alexandru Dragomir m-au trimis iar la Jurnalul… lui Jeni Acterian, unde filosoful interbelic apare din altă perspectivă. Privirea urangutanului este o carte care te trimite la alte cărți, te invită să le recitești, dacă le-ai citit deja, te provoacă la o discuție. Așa începe, de pildă, capitolul Sfătuitorul interior, cu un fragment din Semințe, de Alexandru Dragomir:

„Interesul omului de-a lungul vieții urmează o biologie coborâtoare. Tânăr fiind, ceea ce te interesează îndeosebi sunt oamenii. Îți plac și animalele (ca jucării) şi peisajele (romantic vorbind), dar interesul adevărat cade pe oameni. Cu vârsta, începi să cobori. Bătrânii prețuiesc mai mult animalele (domestice: câini, pisici) decât pe oameni, ţin mai mult la ele. Apoi (cel puțin la mine) începi să-ndrăgești copacii, florile, lumea vegetală. De câțiva (puțini) ani am cu adevărat o patimă pentru copaci. Am învățat să-i văd, să știu ce arată în cum arată, să-l văd pe fiecare fiind fiecare şi am deprins mai ales pădurea, acea lume cum alta nu e și care a fost stăpâna meleagurilor noastre și încă este ca o mare stăpână în măreția ei de fostă Doamnă. Va veni oare vremea când voi iubi mineralul? Vremea ultimă, înainte de unirea cu el?” (p. 184)

Din Biografia lui Charles Darwin, apărută la Humanitas, eu îmi amintesc că adolescentul era chinuit de lecturile clasice, doar Odele lui Horațiu i se părea agreabile, spre deosebire de poemele lui Homer. Mai știu că, orfan de mamă de la opt ani, Darwin a crescut ca un copil obișnuit, care fura mere din livezi și le împărțea cu tovarășii de joacă. Vorbesc despre același Darwin care, ne spune Alexandru Stermin, citind aceeași Biografie, a fost în Galápagos, a ținut un jurnal și a lăsat mărturii despre miracolul naturii:

„Voi încheia descrierea istoriei naturale a acestor insule spunând câteva cuvinte despre neînchipuita blândeţe a păsărilor. Această trăsătură este comună tuturor păsărilor care trăiesc pe uscat. […] Toate aceste păsări se apropie atât de mult, încât pot fi lesne omorâte cu o nuia; ba chiar pot fi prinse sub o şapcă sau o pălărie, cum am încercat și eu uneori. […] Într-o zi stăteam întins pe jos ținând în mână un vas făcut din carapacea unei țestoase, când deodată un sturz-zeflemitor venit în zbor s-a aşezat pe marginea vasului și a început să bea din apa mea; nu s-a lăsat deranjat nici când m-am ridicat de la pământ.” (p. 55)

Stermin merge pe urmele lui Darwin, într-o călătorie către sine. Galápagos este locul unde cintezele și porumbeii, păsările de uscat, în general, trăiesc fără a cunoaște frica. Și cartea devine, pentru câteva zeci de pagini, un eseu despre frică și necesitatea ei, în cursa care se cheamă supraviețuirea speciilor. Frica este bună, organizează, disciplinează, ține simțul observației treaz.

Alexandru Stermin este un maestru al scrierii în zigzag, cu digresiuni filosofice, detalii-scoică, detalii-vertebră, amintiri din călătorie și declarații fine de iubire, observații și momente de revelație.

De fiecare dată mă apropii cu oarecare teamă de cărțile sale: sunt în măiestrele lui pagini multe lucruri care țin de biologie sau de geografie, de științe, în general. Pentru un novice, par criptate. Întotdeauna apar și referințe culturale importante, noțiuni de religie ori de filosofie. Totuși, constat cu bucurie că lectura merge ușor, fiindcă Alexandru Stermin îți stârnește curiozitatea și, într-un limbaj simplu, construind cartea sub forma unui edificiu cu laitmotive, te cucerește și te ia alături de el, ca partener de dialog sau ca simplu ascultător, prin ținuturi și timpuri îndepărtate, în expediții și conferințe.

Alexandru N. Stermin este din speța aceea rară de autori care-și poartă cititorii cu el. N-ai cum să nu-l urmezi, ca într-un dans cu o carte, după modelul lui Gabriel Liiceanu, dar într-un dans aparte, în timpul căruia cartea devine un măr.

„Poate așa trebuie să închei

Mărturisindu-vă că aceasta nu-i o carte

E un măr

Întins de Pan

Din privirea unui urangutan.” (p.198)

Date despre autor găsim în prezentarea editurii:

ALEXANDRU N. STERMIN este biolog și explorator. Predă la Facultatea de Biologie și Geologie a Universității Babeș‑Bolyai cursuri de anatomia comparată a vertebratelor, etologie, bioetică și ecologie umană. Este licențiat în biologie și teologie, a absolvit un masterat în filozofie și un program de formare în psihoterapie pozitivă. A participat la expediții în jungla Americii de Sud și în Siberia, a fost bursier la Universitatea din Greifswald și la Universitatea de Stat din Rio de Janeiro. Se implică activ în popularizarea științei și conservarea naturii. În 2015 a contribuit la seria Fauna României (Păsări) publicată de Academia Română. În 2017 și-a lansat prima carte, Jurnalul unui ornitolog. Scrie articole în revistele Sinteza și National Geographic. În 2021 a primit Premiul de Excelență din partea Universității Babeș‑Bolyai, pentru implicarea culturală și deschiderea spre comunitate.

Las mai jos alte fragmente:

„Am pus de atunci portretul lui Brâncuşi în biroul meu de la facultate, lângă portretul lui Darwin şi al lui Cioran. I-am adus treptat lângă ei pe Oliver Sacks, pe Jung, Freud și Noica. De multe ori, pus la încercare de lumea din jur și din mine, mă uit la Cioran și vorbesc cu el. Mă ajută să mă cert cu Existența. Apoi, eliberat parcă de năduf, mă uit la Brâncuşi. Tac împreună cu el, în liniştea dintre noi aștept să treacă Existența și să mă-mpac cu ea. O singură dată am vorbit cu Brâncuși, după cursul de etologie despre care v-am povestit. Am urcat în birou, m-am uitat la el şi i-am spus: Azi chiar am fost profesor! Trei minute am tăcut cu studenții mei aşa cum taci tu cu lumea.” (p. 176)

„Am stat aşa o vreme, în completă linişte. Începeam să mă întreb dacă le-am explicat suficient de bine, dacă am reuşit să le spun ceea ce voiam să le spun. Ştiam că n-a fost aşa, că nu le-am spus clar, şi aş fi putut să încep iar prin a le spune că ceea ce vreau să vă spun este… sau ca să fiu mai clar reiau, ori de fapt, ca să înţelegeţi, am să încerc să vă spun cu alte cuvinte şi tot aşa, mă puteam învârti în jurul Ideii, pe care, oricât de mult încercam s-o prind în cuvinte, n-aş fi reuşit. Dar n-am făcut asta, ci am continuat să tac împreună cu ei, pentru că ştiu de la Kant că nici o Idee nu se poate formula total.” (p. 170)

„Am ascultat muzica din privirea urangutanului și, recunoscând-o peste tot, am început să dansez. Am făcut un pas în spate privind jaguarul şi câțiva paşi înainte, spre cuibul păsării cu ouă de porţelan. Am închis ochii şi m-am lăsat dus de-o piruetă a vieții în coliba din junglă. Am deschis ochii şi am preluat controlul dansului, în Mediterană. Totul e un dans, și, dacă ascultăm muzica din toate câte sunt, nu ne vom călca pe picioare şi, aşa mulți câți suntem, putem face din planeta asta o sală de bal. Viața transcendentală ne ajută să conştientizăm că muzica pe care ar trebui să dansăm este în noi, dar nu e muzica noastră, este dincolo de ea, e muzica din toate câte sunt. Dacă o vom auzi, vom putea continua dansul, vom învăța și vom dansa tot mai bine, fără să facem din bal un circ grotesc şi periculos, care să ne scadă şansele de supraviețuire.

Călătoria din această carte, spre înțelegerea trăirii declanşate de privirea urangutanului, n-a fost decât un dans. Un dans născut din întâlniri, întâlnirile care ne aduc mai aproape de noi și de lume. Nu toate întâlnirile sunt un dans. Ca dansul să se petreacă, trebuie să fie o muzică pe care s-o audă cei ce se întâlnesc. O muzică a spiritului, o vibrație a emoției sau o palpitație a vieții din noi. Şi scrierea acestei cărți a fost un dans. Am avut curajul să-l încep şi pasiunea să-l dansez până la capăt pentru că m-am lăsat însoţit, printre alţii, şi de Alexandru Dragomir.” (p. 193)

„Cooperarea şi motivația au fost şi ele adaptative formelor de viaţă de pe pământ. Când nu eşti singur şi cineva crede în tine, ai şanse mai mari să reuşeşti. Copiii fac des asta, îşi vorbesc lor înşişi la persoana a doua, ca să prindă curaj şi să facă față unei situații. De ce n-am face-o și noi, cu adâncul nostru?” (p.189)

„Când însă mă raportez la celălalt ca la un subiect, cu care împărtăşesc trăiri și în care mă pot proiecta, atunci, foarte straniu, înțeleg ceva despre el, dar înțeleg ceva şi despre mine, căci mă văd prin ochii lui, iar aceasta este o relație subiect-subiect, adică o relație etică. Solul fertil din care se nasc asemenea experiențe ce converg într-o trăire de identificare şi recunoaştere se pot naşte doar în cadrul unor relații etice. Asta înseamnă că nu am privit un urangutan, ci urangutanul, ființa aceea unică şi irepetabilă, capabilă de trăiri unice, aşa cum sunt și eu în arhitectura mea. La baza relațiilor etice stă conştientizarea că toate ființele sunt unice şi toate mor, nici una nu poate fi înlocuită și fiecare contribuie în felul său la lumea din jur. Păcatul nostru este că am ajuns în relații obiectuale cu ființele din jur şi doar din când în când, în marginea câte unui eveniment, de undeva din ființa noastră tresare deschiderea spre o relație etică. Un exemplu bun, care ar putea lămuri diferența dintre relația etică şi relația de obiectualizare, este situația nespus de tristă în care moare animalul nostru de companie. O pisică sau un câine, să zicem. Cineva care nu are experienţa acestei relații etice ar putea spune că am trece repede peste pierdere dacă ne cumpărăm altă pisică ori alt câine, eventual arătând ca animalul pierdut. Soluția asta e de neînţeles pentru cel care a suferit pierderea, căci nu despre un alt animal este vorba, ci despre acel animal. Oamenii care au animale de companie ajung foarte des la o relație osmotică între ființa lor şi cea a animalului; şi au trăirea recunoaşterii omului din ele, și invers. Aşa se face că, până nu demult, oamenii de știință nu acceptau că animalele au personalitate, cu toate că posesorii de animale de companie susţineau asta. De 15-20 de ani încoace, a acceptat şi comunitatea ştiinţifică existența personalității la animale. Astăzi este documentată și sunt protocoale prin care o evaluăm, pe principiul celor de evaluare a personalității oamenilor.” (pp. 157-158)

Privirea urangutanului de Alexandru N. Stermin