Poezia și timpul prefăcut în dialog – trei recomandări

Șovăiala (2000), Nerușinarea (2003) și Paloarea (2010) e un ciclu de trei cărți, scrise de Ioan T. Morar într-un interval de timp de zece ani. O decadă în care (poate) că s-au schimbat multe în viața poetului, cu certitudine însă nu și nevoia de a scrie poezie. Cu regretul că oricât am căutat, n-am găsit Șovăiala, dar citind celelalte două volume din trilogie, risc să spun că e unul din proiectele literare pe nedrept trecut cu vederea de critica literară, dar și de cititori. Poate și pentru că la vremea aceea, tirajele la cărțile de poezie erau infime și Brumarul era (și a rămas) o editură de nișă. Volumele sunt apariții editoriale remarcabile, cu ilustrații care susțin (și completează foarte bine) poemele, de altfel despre Nerușinarea am mai scris pentru bookhub.ro.

Citind poemele din Paloarea după cartea Norei Iuga, mi-am dat seama că poezia bună e atemporală; dacă în volumul de debut al poetei găsim câteva semne care ne pot ajuta să datăm concret volumul și fără să căutăm datele din caseta tehnică, în cazul lui Ioan T. Morar timpul devine relativ, nu contează foarte mult, nu e o coordonată în sine a procesului creativ. La fel și în cazul poeziei lui Laurențiu-Ciprian Tudor, unde timpul devine pretext pentru consemnarea stărilor sufletești, relativizându-se într-un proces lăsat la vedere, dar din care nu pricepem nimic, dacă ne încăpățânăm să rămânem într-un mundan (in)salubru. Volumul de debut al Norei Iuga, Vina nu e a mea, a apărut în 1968, la Editura pentru Literatură, cu o prefață de Miron Radu Paraschivescu. Ediția Casei de Pariuri Literare păstrează inclusiv această prefață, fără să adauge niciun alt text explicativ suplimentar și bine au făcut editorii; în acest fel s-a păstrat intactă atmosfera cărții, dar așa ne dăm seama că poezia bună (și foarte bună) transcende timpul. Da, valoarea n-are treabă nici cu timpul, nici cu spațiul; sunt convinsă că poemele Norei Iuga (versuri albe, scrise într-o epocă în care forma fixă făcea diferența dintre a fi tipărit sau nu a fi tipărit, aduceți-vă aminte de odele și imnurile învățate pe de rost!) impresionează și astăzi, pe oricine, indiferent de vârstă sau nivelul de cultură poetică.

Frescă

Lui Pârvu Mutu Zugravu

Grindină putredă,

grindină veche,

cu gust de măslină

strivită-n ureche,

de ce-mi bîntui schitul

cu mîini străvezii,

trezindu-mi ziditele fete de vii?

Lămîi în altare,

și capete triste

cu moartea-n bucle,

cu moartea-n batiste,

și tineri voievozi

purtînd printre săbii,

în rana din aripi,

străvechile zodii.

I-un dor de moșie

în zid vaccinat

și-n schit voievozii

cu neamul țin sfat;

doar singur zugravu

pe-altar răstgnit,

cu-un giulgiu de țară

în somn s-a-nvelit.

Pescuit

Pescuim în pahare

trupurile verzi

ale scafandrilor adolescenți,

sugrumați de părul Ofeliei.

Pescuim de cinci milioane de ani

și unghiile noastre absurd,

ca niște baionete,

taie mereu sforile undițelor.

Mereu înnodăm între soare și lună

fire din ce în ce mai scurte,

și așteptăm măcar un femur

în care să se zbată captive

un cîntec de sirenă.

Așteptăm,

și-i numai cobaiul alb

spînzurat de undiță

un ultim steag de împăcare.

Cometele oamenilor

Ai văzut cometa Mariei?

Ai văzut cometa lui Iosif?

Ai văzut cometa puricelui

strivită de tăblia patului?

Fiecare trece din miezul de pîine

în nasturele unei cămăși

din duzina fericitului Augustin.

Isus s-a născut într-o unghie,

tăiată de foarfeca unui grădinar.

Capul grădinarului

a căzut sub praștia unui copil de dulgher.

Din pămînt cresc timpul și drumurile

pe un singur copac

și cometele cu nume de oameni

se iscălesc pe el

înainte de a se sparge.

Fragmentat în două părți, prima parte este dedicată tatălui său, cea de-a doua numindu-se Joc de artificii, Vina nu e mea impresionează forța gândului și pofta de viață, în spatele celor două fiind o cultură solidă, pe care o ghicești ca fundament al siguranței cu care aruncă în joc poeta fiecare vers. Paloarea e un corpus de poeme însoțit de ilustrațiile în negru și alb, în fapt tușe ale emoțiilor puse în pagină de poet; un dialog extrem de interesant între cititor și poet mediat de aceste desene, care te fac să te oprești din a da pagina, te trimit într-un plan al meditației de care nici nu știai că ai trebuință. Loc de oftat are trei părți distincte, foarte diferite, dar care se completează precum capitolele unui policier: nu poți citi ultimul capitol dacă nu l-ai citit pe primul. Clipa de aur, În numele voluptății cânt și Primenit ca un înviat sunt cele trei capitole ale cărții scrise de Laurențiu-Ciprian Tudor și abia la ultimele poeme îți dai seama de faptul că ordinea nu e deloc întâmplătoare; ce-a de-a treia parte e și cea mai mistică, e locul unde dialogul poetului cu Dumnezeu e direct și are loc într-un spațiu sacru, delimitat cât se poate de concret (titlurile poemelor sunt un prim indiciu în acest sens).

înfructarea

Ne întoarcem în pămînt

ca și cînd am fi sîmburi

și

mai mult

ca și cum am fi fost niște fructe

pe masa cuiva

Numai din comparații nu poți trăi:

la fel putrezește carnea

fructelor

ca a noastră

(am fost adunați dintr-o livadă de mame fragede

și ținuți ascunși n desagii unor tați nesiguri)

Să nu ne îngropați în veșminte

făcute din cînepă

(înainte de a fi cămașă

cînepa a fost undelemn)

Ce măr sărat ești

inima mea

ce rodie fierbinte

mi se rostogolește-n pîntec

ce vișină tînără

îmi sîngerează în tîmple

„Fructe pe masa cuiva”

zice ea

„fructe la căpătîiul unui rege bolnav

de-am fi

măcar să putrezim în vase de aur”

Istoria nu a hrănit pe nimeni:

i-au trebuit o mie de ani acestei ruine

pînă să găzduiască niște fire de iarbă

pînă să lase amărăciunea lăstarului

să iasă de sub lespezi

Am fost un fruct

pe care

nu l-au vrut:

măr sărat

măr sărat

măr sărat

iluzia interimară

Asemeni celor vechi,

care au rezolvat fericiți

toate ecuațiile morții,

peste puține întrebări mă mai aplec:

Cum călătorește paloarea

în sămînța omenească?

și asemănarea dintre tată și fiu

cine o duce

de la tată la fiu?

Se înmulțesc facturile zilei

(lumina ne costă mai puțin decît întunericul)

Se înmulțesc zeii falși:

ghiara din inimă a venit pînă aici

pe lanțul eredității

pe funia scîncetului de la naștere

(„dar asemănarea dintre tată și fiu

cum ajunge

de tată la fiu?”)

În laboratoarele înserării

au pus la cale

cîte un medicament pentru fiecare iluzie

cîte un spasm pentru fiecare vers

Ne stingem ca și cînd am plăti o datorie

(bănuțul pus pe pleoapa mortului de cei vechi)

Ca și cînd ar trebui să transmitem o durere

fintr-un trup

într-un trup nevăzut

nu murim

trăim o iluzie interimară

anatomiștii greșesc

În sînge e și altceva decît sînge

așa cum motorașul vrăbiei

se va împletici în băltoaca obosită a văzduhului

ca-ntr-un chihlimbar tot mai strîmt

noi ne vom ascunde părul

sub lespezi străine

ne vom duce veșmintele la putrezit

să le amintim că au fost cînepă săracă

pe fîșia firavă dintre

a pleca și a nu mai veni

voi aprinde un foc

gustul de cenușă merge cu mine

zi și noapte

și-mpărțim frățește merindea

„bucată de jar ești inima mea rece bucată de jar”

cad ruginite sîrmele credinței

cade cofrajul fragil al iluziei:

în sînge e numai sînge

zic anatomiștii

ce vezi e numai ce vezi

În sînge nu e numai sînge

În moartea mea sunt și eu

Chiar dacă cele trei volume sunt scrise în perioade de timp foarte diferite, la distanțe foarte mari unul de celălalt (cel al poetului brașovean e cel mai aproape de timpul prezent), ele au în comun un ceva foarte neașteptat pentru mine: relația cu Dumnezeu, sacrul și raportarea la dimensiunea sacră a vieții. E un dialog continuu cu Cel de Sus în cele trei cărți, fiecare dintre cei trei autori are un dialog pe cât de intim, pe atât de intens cu divinitatea; căutarea, dialogul și așteptarea sau întâmpinarea revelației și a minunii sunt părți ale multora din poemele scrise de Nora Iuga, Ioan T. Morar și Laurențiu-Ciprian Tudor. Așezate în pagină într-un fel anume la cei doi poeți și în stil sobru la Nora Iuga, poemele devin punți de dialog direct între cititor și… divinitate. Se deschid multe porți și multe drumuri se aștern în fața celor care aleg să citească această volume. Nu în ultimul rând, pe aceste drumuri veți întâlni mulți oameni: persoane dragi poeților, membri ai familiilor acestora, mentori sau persoane importante pentru ei, oameni cât se poate de autentici, vii în dimensiunea lor poetică. Sunt niște întâlniri revelatorii, pentru că te fac pe tine, cititor, să te întorci spre tine și să înveți să te privești și altfel, dar în același timp te provoacă să vezi lumea printr-un filtru al valorii de care nici nu știai că există.

ÎN IUBIRE NU EXISTĂ LOCURI SPECIALE

femeia iubită-n palat e aceeași

cu cea iubită în satul de graniță

aceeași magie și același foc

aceeași ucidere-a morții

în iubire nu există locuri speciale

iar timpul este doar al topirii

sânul are aceeași gravitate

delta

același mister

LA SFÂNTA SOFIA

io ți-am zis că arhitectul acela

de la Cornul de Aur

a inventat cupola

după un sân

sigur plin și amețitor

ca al tău

tu ai râs

că atunci femeia

ar fi un fel de biserică

ce preschimbă sângele în vin

în beție

ca mai apoi să îl schimbe

în lapte și în liniște

în gângurit

și în rugăciune

ca să țină El,

Domnul duminicii,

această minune

uite norul acela îmi spuneai

parcă e mâna lui Dumnezeu

mângâind sânul

Sfintei Sofia

POEM VATOPEDIN

refugiat pe crucea de pe piept

de la Vatopedi

Hristos dă din umeri

nedumerit

cum poți de bunăvoie să pui

peste zilele tale

un capac de fier?

cum poți să ții fereastra vieții

închisă?

să ai viață de reptilă…

Poezia n-are un timp al ei anume; nu cred că poeții își scriu poemele într-un alt anotimp decât cel al poeziei, care nu doar că nu e cel de-al patrulea anotimp, ci doar unul care le cuprinde pe toate cele patru despre care știm cu toții. Așa se explică cum de s-au așezat cele trei volume unul lângă celălalt, cum de s-au lăsat citite în această ordine, inexplicabilă rațional, dar perfect justificabilă poetic. Cine știe, poate că vina poeților e de a nu ști ce e paloarea, iar locul de oftat cel mai bun pentru noi, cititorii, e Poezia.

Vina nu e a mea de Nora Iuga