Valoarea literară a corespondențelor personale – schimburile epistolare ale lui Brâncuși

Am citit cele două volume de corespondență cu o oarecare detașare, dar și cu un interes crescând, datorat unor factori conjucturali mai puțin importanți. După scandalul legat de celebrarea Zilei Brâncuși în România m-am tot gândit cât de departe suntem de ceea ce ar trebui să fie o strategie culturală de promovare a unei valori sau alta din, România sau de aiurea. De strategiile acestea n-ar trebui să se ocupe exclusiv statul, asta în primul rând, dar nici la capitolul influenceri culturali nu stăm prea bine, să o recunoaștem cinstit. Brâncuși rămâne pentru marea majoritate a românilor un caz, iar asta este cu adevărat o problemă. Pe listele lor cu locuri de vizitat nu se vor regăsi niciodată muzeele unde sunt sculpturile brâncușiene, în bibliotecile lor (dacă le au!) nu vor exista niciodată albume dedicate artistului sau monografii scrise de specialiști acreditați. De aceea, cred că orice demers cultural din România care să-l aibă pe Constantin Brâncuși în centru trebuie să plece de la o premisă foarte clară: ce trebuie să facem, astfel încât să creștem numărul celor care vor să-l cunoască cu adevărat pe Brâncuși? Iar când spun demers cultural mă refer inclusiv la aparițiile editoriale.

Nu sunt o pasionată de corespondențe personale, pentru mine schimburile epistolare dintre două personalități contează doar în măsura în care acolo regăsesc teme de dezbbateri serioase sau aspecte care contribuie la lămurirea unor teorii etc. Declarațiile de amor și notele cu privire la „cum mi-am petrecut ziua” nu m-au atras niciodată, le consider a fi prea personale, poate că de aceea am ales să citesc mai întâi corespondența dintre Brâncuși și Marthe Lebhertz, una dintre iubirile lui. Tantan și Tonton – sculptorul și muza. Se citește ușor schimbul epistolar dintre cei doi, cauzat de plecarea lui Brâncuși în S.U.A. Marthe îi era secretară și trebuia să-l ajute cu tot ceea ce presupunea organizarea expoziției de la distanță: plata facturilor de transport, asigurarea legăturii cu posibilii cumpărători pentru alte sculpturi decât cele plecate peste ocean, întreținerea atelierului, menținerea legăturii cu Marcel Duchamp etc. Se remarcă sobrietatea și maturitatea lui Brâncuși, care pe alocuri contrastează puternic cu junețea și naivitatea Marthei. Și peste toate planează dragostea, una care înflorește treptat, de la o scrisoare la alta. Foarte multe lucruri, sentimente și emoții ce se lasă doar ghicite, frazele ascund mult mai multe decât cele care se lasă citite la prima vedere. E un schimb epistolar deloc pe placul amatorilor de can=can, pentru că discreția lui Brâncuși își spune și aici cuvântul; el nu aruncă vorbe la-ntâmplare și e fantastică grija pentru o bună înțelegere a spuselor ei. Se simte și o grijă asumată din partea lui ca fiind cel mai matur, deci partea înțeleaptă a relației. Printre rânduri găsiți risipite o mulțime de detalii cu privire la stilul de viață brâncușian, stilul parizian, modele timpului etc. Și din aceste detalii se naște un portret al lui Brâncuși la 50 de ani, căci atât avea când a avut prima expoziție în America.

Marcel Duchamp este unul dintre cei mai apropiați prieteni ai sculptorului, cel care l-a ajutat enorm în realizarea expoziției de care pomeneam mai sus, dar și cu alte prilejuri, un Maurice/Morice (cei care făceau parte din cercul intim al lui Brâncuși purtau această poreclă). El este pomenit foarte des în corespondența dintre Tantan și Tonton și cititorul își poate face o idee despre caracterul acestuia. Dintr-un impuls, poate citi și Brâncuși & Duchamp. Povestea unei prietenii. Corespondență, dar va fi dezamăgit: nu va afla aproape nimic în plus despre prietenia dintre cei doi. O corespondență mult mai sterilă în date, pentru că Duchamp nu și-a păstrat corespondența, așadar răspunsurile lui Brâncuși la epistolele scrise de francez nu există. În carte sunt doar câteva ciorne păstrate de sculptorul român; acesta era foarte grijuliu, își căuta cuvintele, nu scria la întâmplare pe foaie, îi însoțea cuvintele cu anumite desene etc. De aceea în acest volum avem o sărăcire de sens, dacă putem spune așa. Dacă cititorul obișnuit – nu mă refer la specialiști, cercetători etc. – ia acest volum în ideea că va afla ceva cu adevărat important despre Brâncuși va trebui să treacă peste noianul de liste de prețuri și cheltuieli și de date tehnice cu privire la plecări și sosiri dintr-un loc într-altul și să înțeleagă câte ceva din ceea ce numim generic „relația de prietenie dintre Brâncuși și Duchamp”. De aceea e o idee bună că cele două volume au fost traduse și tipărite simultan în românește, cu sprijinul și prin contribuția esențială a Doinei Lemny.

Înainte de a încheia, țin să mai menționez ceva cu privire la copertele celor două cărți. Coperte de lux, care ar fi trebuit să cuprindă în interiorul lor studii adevărate, reproduceri de calitate ale sculpturilor și nu doar fotografii ale unor părți din scrisori. E un contrast izbitor între sobrietatea copertei și cuprinsul cărții și tind să cred că Brâncuși n-ar fi fost de acord cu această alegere; el era un modest și un om al bunului-simț și când spun asta mă refer și la obsesia lui pentru echilibru, pentru detaliu și pentru racordul fin dintre părțile unei sculpturi. Să nu uităm că el a fost printre cei care au dat valoare de sine-stătoare soclului/postamentului unei sculpturi, iar pentru o carte coperta joacă acest rol, de fundament al primei impresii.

Brâncuși & Marthe sau povestea de iubire dintre Tantan și Tonton. Corespondență