Unde prin pisici, fie ele și roșii, se înțelege (și) altceva…

Nu sunt un cititor împătimit al cărților de versuri. Întâlnirile mele cu poezia de calitate sunt spectacole rare și frumoase, orchestrate de oameni și de forțe cărora le sunt îndelung și chiar etern recunoscătoare. Eu însămi scriu destul de rar versuri, uimindu-mă de fiecare dată zvâcnetul interior care le declanșează și căruia nici până azi nu i-am deslușit mecanismul…

Cu textele scrise de Sorin Lucaci mă aflu, ca să zic așa, la prima întâlnire. E o carte scrisă „la două mâini”, un experiment aproape unic la noi (înțeleg că mai există un precedent în acest sens) și extrem de interesant, de percutant: povești cu o pisică roșie și alte reverii cumulează texte lirice de Sorin Lucaci și fotografii care aparțin artistului vizual Paul Suciu, un melanj inspirat, o formă de sincretism în care cele două arte se completează și se susțin reciproc. Grație celor doi artiști, graficianului Codruț Radu, precum și colectivului editurii Herald, cartea despre care vorbim este un obiect cultural frumos, de colecție. Pe coperta a patra, dar și în interior, ea beneficiază de aprecierile unor scriitori și critici literari consacrați precum Alex Goldiș, Horia Gârbea, Radu Vancu, Claudiu Komartin, Felix Nicolau, Al. Cistelecan, Bedros Horasangian, Alexandru Matei, Valentin Protopopescu, dar și ale criticului de artă Mihai Plămădeală. Fiecare dintre aceștia remarcă, în cazul lui Sorin Lucaci, „poezia narativă, ludică și destul de limbută” (C. Komartin), „curiozitatea omnivoră”, „documentele unui om care încă mai crede în inimă, care îi adnotează și glosează obsesiv mișcările și tropismele secrete” (Radu Vancu), simplitatea limbajului poetic (Al. Matei), „celebrarea faptelor din jur, majore sau mici, livrești sau trăite” (Alex Goldiș). Pentru Al. Cistelecan, Sorin Lucaci este „un frivol cu o inimă candidă”. Despre artistul vizual Paul Suciu se exprimă elogios criticul de artă Mihai Plămădeală, care crede că „selecția imaginilor pentru acest volum de poezie se ridică la nivelul versurilor, fără a le face concurență și, extrem de important, fără redundanțe de mesaj. Două lumi aparte, ambele poetice, fiecare cu legile sale de compoziție”.

Textele scrise de Sorin Lucaci sunt, în general, expresia lirică, metaforică, a unor trăiri specifice fiecăruia dintre noi, confesiunea unui spirit pentru care nu forma în care modelezi conținutul e importantă (de aici caracterul preponderent oral al limbajului poetic), ci asumarea trăitului, de la cafeaua băută dimineața la țâșnirile necontrolate ale inimii jinduind după dragoste. Adesea excesiv de lungi, aceste poeme par că se leagă între ele ca mărgelele pe o ață, scrise oarecum hipnotic, sub imperiul dicteului automat. Unele părți ar putea fi excizate și s-ar obține 3-4 texte din structura amplă a unuia singur. Nu esențializarea este însă punctul forte ale poeziei lui Sorin Lucaci; textele lui urmează, fără îndoială, ruta când dreaptă, când sinuos/alunecoasă a mișcărilor unui anima mereu sensibil, pulsatil, când ludic, când (auto)ironic:

”preaplinul de viață cântărește

mai mult decât preaplinul de moarte,

spune alchimistul,

precum greutatea de 21 de grame

a unui suflet tânăr și pur (…)

în țara unde limbuția e semn

al specificului național,

în țara în care adorm prepelițele amețite

în lanul de grâu,

de mirosul de pâine coaptă pe vatră,

când morții stau la masa noastră, iubește-i, Doamne!

umple-le paharele cu vin din ăla bun,

veghează-le somnul răstignit în cuhnie

și ne iartă nouă, Doamne,

ifosele și fărădelegile noastre!”

(Când morțiistau la masa noastră, iubește-i, Doamne!)

Sunt, în cartea lui Sorin Lucaci, delicate poeme de dragoste, răzvrătiri și resemnări, arte poetice altfel, o lume cartografiată pas cu pas, în care timpul se comprimă dureros:

„pentru că la modă sunt

relațiile de unică folosință,

nu avem timp nici să iubim,

nu avem timp nici măcar să murim;

fricile noastre cele de toate zilele

ne însoțesc grijulii peste tot,

inima mea miroase

a conspirație universală…”

(vor trece toate)

Într-o astfel de lume grăbită și neatentă la nuanțe, consumeristă și consumată, poetul este un veșnic adolescent rebel („sunt doar un om/ cât se poate de obișnuit/ cu o viață câtuși de puțin obișnuită,/lăsați-mă să fiu boem/ până la capăt,/lăsați-mă să ard/ până-n măduva oaselor”– weekend cu Salvador Dali), a cărui inimă nu e altceva, la rândul ei, decât „o trambulină”, „un câine de prerie”, „o pasăre de curte cu gâtul tăiat”, „o stație de călcat cu aburi”. Într-o astfel de inimă își face treptat culcuș „o pisică roșie”, un animal frumos, contraria(n)t, „tăcută”, „tristă”, „difuză”, „prea speriată” sau „poate prea timidă”. Metaforă pentru poezie? Pentru inspirație? Pentru inima deschisă, la vedere, a celui care scrie cu propriile bătăi cardiace, cu propriul sânge?

De fapt,

„într-o măsură mai mare sau mai mică

totul este despre inimă,

despre cât poate ea să ducă,

dar asta o știm numai noi

cei care ne vindem zi de zi sufletul

în tutungerii ieftine și în crâșme deocheate,

nu ne cereți nouă, celor orbi,

să vedem partea plină a paharului,

noi vedem doar ierburi crescând

pe marginea de sus a cerului”

(totul despre inimă)

Fiecare poezie este însoțită de o fotografie. Evanescente, fluide, umbre amestecate, contururi care invită la meditație, fotografiile lui Paul Suciu suprind frânturi de imagini rurale sau urbane, jumătăți de chipuri, frunze pe caldarâm, păsări, (auto)portrete etc. Textul poetic se dizolvă încet în aceste instantanee, fuzionând cu ele. Poți reface drumul de la imagine la text, e un exercițiu provocator. De la un capăt la celălalt, monologul liric se despletește molcom, curgând pagină cu pagină, mai coerent și mai convingător în prima parte a cărții, pierzându-și ritmul treptat, spre final, sau cel puțin eu așa l-am receptat, cam (prea) retoric, un soi de strigăt livresc, ușor spart, voit persuasiv, dar fără forța inițială din primele, să zic așa, 80-90 de pagini.

De final, bonus, fragmente dintr-un autoportret în notă ironică:

„…uneori sunt capricios și prea excentric,

nu știu să gătesc ostropel și budincă de orez

și nu știu să iubesc decât în condiții

de vizibilitate maximă;

prin mine trec trenuri demare viteză

(…)

sunt adolescentul rebel al literaturii contemporane,

iar amintirea ta despre mine e un taxi

cu tarif de noapte

(…)

n-am știut niciodată să pronunț

numele poeților scandinavi,

nu am fost niciodată cotat la casele depariuri literare

dar voi fi, cu siguranță, premiat postum;

nu cunosc limbide circulație mondială

și stau foarte prost la capitolul femei care m-au iubit o viață,

ăsta este și motivul pentru care

nu sunt invitat la lecturi publice

sau festivaluri internaționale de literatură,

iar poemele mele sunt traduse

doar în maori sau bantu

spre deliciul tuturor amazoanelor.