„Acuarele” de Lidia Ostalowska

Peisajul editorial românesc s-a îmbogățit de câțiva ani cu o editură aparte tocmai prin ceea ce propune cititorilor. Dacă ne uităm la titlurile apărute sub sigla Ratio et Revelatio, observăm cu ușurință autori care nu pot fi încadrați în ceea ce presupune așa-zisa literatură de consum, facilă, iar subiectele abordate nasc în mintea cititorului adevărate provocări, lecții de sinceritate sau dileme. Evident că un astfel de demers este riscant, dar aș zice, cu atât mai necesar, pentru că o editură are menirea să educe gusturile cititorului și să-i lărgească orizonturile cunoașterii, chiar dacă legile concurenței și ale marketingului suflă din spate un vânt rece, care le aduce aminte editorilor că trebuie să vândă cât mai mult.

Editura Ratio et Revelatio ne propune în cadrul colecției Authentica, o carte extrem de interesantă, o carte-reportaj – Acuarele – scrisă de o jurnalistă poloneză care mai are deja tradus un volum în limba română, dar apărut la o altă editură – Țiganul tot țigan. Ambele volume sunt reportaje de amploare care au un punct comun spinos în mentalul colectiv polonez, dar și în cel românesc: minoritatea țiganilor. Înainte de toate, ar trebui să apreciem efortul considerabil de documentare pe care l-a depus Lidia Ostalowska, dar și deosebita grijă acordată adevărului istoric, ceea ce nu ar trebui să ne mire prea mult atunci când vine vorba de un jurnalist. Dar, din păcate, publicațiile românești se abat adeseori de la această regulă de bun-simț despre care se învață încă de pe băncile facultăților. Totodată, jurnalista poloneză se ferește să treacă informația prin prisma personală, deși e foarte dificil să rămâi imparțial atunci când abordezi un astfel de subiect. Cele cinci capitole ale volumului au ca personaj central o tânără evreică – Dina Gottliebova, cu un simț artistic deosebit, care se va dovedi de mare folos pe timpul celui de al doilea război mondial, când, datorită originii sale etnice, va ajunge în lagărele de concentrare naziste, întâi la Terezienstadt, apoi la Auschwitz. Acuarelele și personajele din filmul de desene animate Albă ca Zăpada și cei șapte pitici o vor însoți toată viața și îi vor asigura supraviețuirea în lagăr, dar și reintegrarea în societate, după 1945:

„Chiar înainte de Crăciunul anului 1943, Dina Gottliebova, o tânără de douăzeci de ani, stă la Birkenau în fața peretelui de lemn al barăcii. Are în mână pensule și acuarele. Se gândește ce ar putea să picteze.” (p. 17)

Jurnalista poloneză ține să precizeze încă din debutul cărții faptul că, deși personajul principal al reportajului este Dina Gottliebova:

„Nu ne-am întâlnit niciodată. În anul 2011, am rugat-o într-o scrisoare să-mi acorde o întâlnire, dar nu mi-a răspuns. La vremea aceea era implicată într-un proces cu Muzeul de Stat Auschwitz-Birkenau și probabil îi venea greu să aibă încredere într-o jurnalistă poloneză. Despre soarta sa a povestit totuși multor altor oameni. Și cum se întâmplă adeseori în istorisirile despre cele mai importante clipe din viața unui om, uneori mai adăuga câte un nou amănunt. A murit pe data de 29 iulie 2009.” (p. 17)

Refuzul octogenarei Dina Gottliebova de a discuta cu o jurnalistă poloneză este ușor de înțeles după ce parcurgem cartea-reportaj. Tânăra evreică ajunsă la Auschwitz reușește să se salveze împreună cu mama sa, datorită faptului că știe să realizeze portrete realiste. În urma unei succesiuni de situații de-a dreptul miraculoase, Dina ajunge să picteze portretele țiganilor din lagărul de la Birkenau, la comanda directă a doctorului Mengele, coordonatorul programului de așa-zise experimente medicale naziste, care aveau drept scop să demonstreze perfecțiunea germanilor și imperfecțiunile raselor impure, care justificau astfel eutanasierea, gazarea, crimele de război și toate celelalte orori din timpul celui de al doilea război mondial. După război, Dina dorește să recupereze măcar o parte din portretele realizate, dar se trezește implicată într-un adevărat „război” cu statul polonez, în subordinea căruia se află Muzeul Auschwitz. Autoarea cărții sintetizează acest lung conflict de interese dintre statul polonez și supraviețuitoarea infernului de la Auschwitz-Birkenau, respectând până la capăt regulile jurnalismului, reușind să rămână imparțială, fără să cadă în tentația de a emite judecăți de valoare pe marginea subiectului sau ale celor implicați. Relatarea este alertă, captivantă pentru că jurnalista poloneză intercalează episoade din viața postbelică a Dinei Gottliebova cu mărturii ale unora dintre supraviețuitorii de la Auschwitz care au avut o legătură directă sau mai puțin directă cu desenele comandate de Mengele:

«Acțiunea „Ewa în locul Geniei” începea să dea roade. În viitor avea să povestească des cum a plecat el la Brzezinka după un orfan. I-a rămas după ziua aceea un suvenir.

Chipurile țiganilor pictate în acuarelă.

Deținuții mai bătrâni se uitau cu o anumită surprindere cum eu, un tânăr, îndrăznesc să scot din lagăr un copil. Unul dintre ei mi-a îndesat pur și simplu în mână un sul de desene, drept răsplată. Mi-a explicat că le-a luat din biroul sau baraca SS-manilor. Nu-mi aduc aminte să fi spus ceva despre autorul lor. M-am uitat de multe ori la portretele acelea minunate, încercam să descifrez numele.

Litere mici, frumos rotunjite, ceva de genul „Dinah” sau „Dinal”.» (p. 121)

Reportajul realizat de Lidia Ostalowska ne ajută să înțelegem mai bine mecanismele totalitarismului, Hitler și Stalin având mult mai multe puncte în comun decât am fi tentați să credem la început. Prezentarea în ordine cronologică a evenimentelor, cu ajutorul mărturiilor supraviețuitorilor sau al declarațiilor oficiale din epocă, îl ajută pe cititor să aibă o imagine realistă a schimbărilor de percepție din mentalul colectiv polonez față de minoritățile etnice cu care au conviețuit atât în perioada interbelică, cât și pe timpul celui de al doilea război mondial, dar și după 1945. Speranța în trupele eliberatoare sovietice s-a risipit mult mai repede decât și-ar fi putut închipui oricine:

„Lagărul le aparținea rușilor, abia în primăvara lui 1946 l-au predat autorităților poloneze. Prădat, pentru că în urma Armatei Roșii veneau comisiile de trofee de război și adunau orice era de preț. Inclusiv oameni, specialiști pentru deservirea liniilor de producție evacuate. Restul averii de la Auschwitz a fost preluat de biroul de lichidare din Cracovia, care a scos la vânzare gardurile de sârmă ghimpată, drugii de fier, conductele și cazanele, farfuriile, boarfele, tacâmurile, lemnele de foc. […]

Lemnul de la barăcile din Birkenau a fost desfăcut bucăți. Scândurile pe care tânăra de douăzeci de ani din Cehia a pictat pentru copii minunata scenă de film din Albă ca Zăpada șicei șapte pitici au ajuns cine știe unde.” (p. 122)

Parcursul postbelic al tinerei desenatoare este unul demn de scenariul unui film hollywoodian: după o scurtă ședere în țara natală, Cehoslovacia, pleacă la Paris, unde își reia cursurile de pictură, ocazie cu care îl va cunoaște pe viitorul său soț, Art Babitt, principalul colaborator al lui Walt Disney la faimoasele sale filme, inclusiv Albă ca Zăpada și cei șaptepitici!!

Eforturile Dinei de a-și recupera desenele se întețesc pe măsură ce trec anii, concomitent cu reorganizarea Muzeului Auschwitz-Birkenau și cu completarea colecțiilor din cadrul acestuia, dar și cu eforturile minoritarilor țigani de a fi acceptați ca victime ale Holocaustului, alături de evrei. Desenele au fost șansa unei deținute la viață, dar și dovada istorică a unui program de exterminare mai mult decât aberant:

«Acuarelele demonstrează cum se salvau deținuții de la moarte. Dina Babitt nu le picta ca să supraviețuiască, ci ca să trăiască. Și nu o făcea dintr-un calcul rece: „Dacă pictez, n-o să mă omoare”. Oricum o puteau ucide. Îi portretiza pe țigani, pentru că asta i se cerea să facă. Cum ar fi putut fi altfel?! Când Mengele îi spunea: „Pictează-mi asta”, putea ea să răspundă: „Ba nu pictez. Ești SS-man”. La Oswiecim asemenea lucruri nu se întâmplau. Dacă în lagăr ar fi fost închiși eroi, astăzi nu s-ar mai fi vorbit despre Auschwitz. Nimeni nu ar mai fi pus nici măcar o floare aici, pentru că toți i-ar fi împușcat pe nemți. Să faci ce ți s-a ordonat, fără să comentezi și fără să-i faci rău unui coleg de lagăr – iată care era codul de onoare al deținuților.» (p. 193)

Cei care ajung la Muzeul Auschwitz-Birkenau vor vedea într-unul din blocurile de cărămidă o expoziție cu totul aparte, dedicată țiganilor, victime ale Holocaustului. Printre exponate vor putea remarca și desenele realizate de Dina Gottliebova, scoase în evidență printr-o concepție muzeistică cu totul originală. Curatorii, dar și explicațiile scrise subliniază că sunt originale, ceea ce înseamnă că Dina a plecat dintre noi fără să fi reușit să-și atingă scopul. Dar fiicele sale încearcă să-i îndeplinească această dorință. Este greu de spus dacă autoritățile poloneze ar fi trebuit să îi returneze desenele Dinei, dar cu siguranță cartea Lidiei Ostalowska reușește să îl facă pe cititor să înțeleagă că, deși războiul s-a încheiat în 1945, dilemele supraviețuitorilor și ale urmașilor acestora nu sunt nici pe departe atât de simple sau ușor de rezolvat pe cât s-ar crede la prima vedere. Apreciem lipsa tonului patetic în prezentarea faptelor, dar și faptul că reportajul este completat de o bibliografie complexă, care vine să satisfacă curiozitatea cititorului care dorește să își clarifice anumite nedumeriri.

Editura: Ratio et Revelatio