Un nou capitol din „Romanul poeziei”: între Ezra Pound şi Daniil Harms

Comparat de Octavian Soviany cu Urmuz, eu fiind ispitit să trimit către Harms, am greşi cu siguranţă dacă l-am plasa pe Radu Ştefănescu numai către o neo-avangardă: numai dacă ne gândim la traducerile sale din Shakespeare, după ce am citit proze scurte şi acest volum, înţelegem complexitatea structurii sale creatoare… Şi mai ales şarmul său…

Poate prezentarea pe care i-o face Claudiu Komartin pentru prima sa carte de poezie de la Tracus Arte, „important e să te faci nevăzut”, este cea mai potrivită:

„Sunt deja câţiva ani de când îl citesc şi-l îmbii pe Radu Ştefănescu să se arate şi să citească în public, să-i public poemele la gazetă, să trimită manuscris la concursul de debut pe care l-am pus pe roate, dar dânsul tare greu se lasă. De stat în loc însă nu a stat, cum fac atâţia, ba aş zice, ştiindu-i şi naivităţile, şi suavităţile (să nu le zic de-a dreptul: zaharicale) mai vechi, că a mâncat pietre de prin 2012 încoace. Migălos şi inteligent, concentrat şi excentric, reactiv peste poate, poetul nostru s-a pus la punct cu discursurile cele mai noi şi mai fancy (asta numai ca să ştie ce să nu facă), şi-a domolit elanurile prea lirice, formalismele prea uzate, ajungând la discursul dens şi intens din important e să te faci nevăzut, un titlu, între altele fie zis, cum nu se poate mai potrivit pentru profilul său poetic. O carte faină, căci bibilită îndelung, pe care o recomand galben de invidie.”

Cea mai potrivită nu pentru că poeţii sunt, uneori, invidioşi în sens pozitiv, ci pentru că arată sau, mai exact, pune degetul, ca pe plafonul Capelei Sixtine, unde Michelangelo reinterpretează crearea lui Adam, într-o imagine celebră: migăleala face, într-adevăr, casă bună cu inteligenţa, ca să nu zicem ceva şi despre festina lente în poezie, sobrietatea este impusă chiar şi atunci când este vorba de carnaval macabru (aproape de Halloween – tot scriu aceste rânduri în ziua morţilor de pe la unii care sunt ca şi noi), dar oarecum în linia unui Tim Burton din The Nightmare Before Christmas, par exemple:

„De sus, priveam în stradă.// Un cortegiu funerar oprise la semafor, lumea purta haine de carnaval, sărbătoritul – gol şi tremurând uşor, scâncea.// Un student cu iPod traversa prin faţa cailor, toboşari autorizaţi dăruiau mărţişoare, lăsaţi manechinul să treacă, îi sfătuia un angajat de la primărie.// Deodată mi-am auzit sângele cum bate în încheietura mâinii şi mi-am adus aminte. Atunci m-am ghemuit lângă tine, aşa-i că sunt foarte viu, mamă, am spus, nu-i aşa, limpede ţi-am spus, dar tu dormeai.” (p.57)

Parcă cu sânge scrie (Mark Quinn şi‑a extras timp de cinci luni propriul sânge, şi l‑a îngheţat şi a creat un autoportret 3D), conştient de cât de puţin sânge dispune, Radu Ştefănescu, atent şi la grafomania care omoară atâţia arbori; optează pentru un laconism moderat (păstrând savoarea sculpturilor ateniene), în care arta poetică (şi declaraţia de iubire) se poate lipsi de metafore:

„În vremea asta, femeia mea aştepta pe malul celălalt, pe malul de argint, şi îşi pleoscăia picioarele în apă. Spre Catalunya treceau în formaţie obişnuită păsări, constelaţii, perechi îmbrăţişate în trenuri de noapte şi alte reprezentări polimorfe ale erosului, dar ea nu părea că le observă. Ea exersa impracticabilele ei splendori pe malul acela pustiu, de argint.

Eram încă tineri, dar imaginarul era pe moarte. Ea aştepta pur şi simplu, îşi pleoscăia picioarele în apă şi n-avea nevoie de nicio metaforă, pe malul acela pustiu, de argint.” (p.28)

Din punctul de vedere al acestui poem, „şi noi am crezut” este o carte de argint, ferecată în nobilul metal, aşa cum sunt unele cărţi sfinte…

De candidate la titlul de arte poetice, mai pot fi considerate poeme precum „Probabil atrase de mirosul libertăţii” (titlurile sunt cuprinse în textul propriu-zis, nu sunt separate prin boldare sau alt procedeu; doar cuprinsul le relevă separaţia), „râmele se agită, vor să iasă. Din pură curiozitate, scot una din cutie, îi dau drumul. Nu pare mulţumită. O tai în două. Jumătăţile obţinute se agită mai departe, ceea ce demonstrează insuficienţa metodei. Abandonez, pun totul la loc. Din cutie, aerul dezlocuit iese cu zgomot.” (p.17)

Cronicarul, critic sau ba, scoate poemul din carte, acesta se va agita, cităm altul (tot candidat la artă poetică):

„Sunt de ajuns câteva cuvinte, de exemplu «azi dimineaţă a murit tata, vedeţi ce sinceră a fost privirea lui şi totul fără să ne fi văzut vreodată» sau «şi-acum ce facem cu neînţelesele lui aspiraţii» sau «nu mai contează».

Scrii, schimbi topica, fragmentezi, contempli, spargi, apoi scoţi măruntaiele, le aşezi pe pervaz în lumină, te speli pe mâini, scoţi grenada, aştepţi. Atraşi de miros, câţiva îngeri locali se apropie, se aşază unul lângă altul, încep ceremonia. În fine, când devoraţi de misiunea lor unificatoare, încep să sfâşie, scoţi cuiul, arunci.” (p.20)

Între râme şi îngeri, reducţionist vorbind, când „imaginarul e mort”, te poţi gândi şi la alte elegii pentru fiinţe mici şi eşti ispitit (iarăşi!) să-l prinzi într-un insectar teoretic ca pe un „insolit” (Eugen Ionescu prefera insolitismul absurdului) lucid, conştient de „viciul literaturii” (p.44), dând istoriei ceea ce este al ei, inclusiv pâini din arborele de pâine (asasinarea unui astfel de arbore este antologică! p.35), exersând abnegaţia, aspirant la virtuţile Conciziei (undeva, pe la pagina 51, se bate apropo, filosofic mai degrabă, şi la… utilitarism):

„Drumul coboară spre pod. O maşină încărcată cu frunze uscate iese din curtea bisericii, la capătul aleii, un copil învaţă să meargă – tot ce există se află aici şi totul are nevoie de spaţiu.

Slavă conciziei.

Un tânăr cerşeşte la lumina zilei, o târfă scoate leul din poşetă şi i-l întinde, mergând spre înălţimile pe acre eu, doar eu dintre toţi oamenii, le-am străbătut: pateu cu ciuperci pentru sufletul tatălui meu mort, ştrudel cu mere pentru sufletul mamei mele moarte, în fine, sufletul meu, un mulaj perfect, executat de Ezra Pound.” (p.9)

Câte un poem este o povestioară cu supra-tâlc (p.24, 36, 41, aici fantasticul se poate simţi foarte bine!), încercând să fim concişi (s-a luat virusul!), este şi o carte de dragoste, sentimentul fiind şi el, pentru a fi maniheişti, tăiat ca şi râma, pentru părinţi ori pentru femeia iubită, dragonii de hârtie ori de celofan (de întâlnit în carte) putând recita:

„În ultima seară, când priveai bănuitoare-n larg, m-am furişat pe la spate, îmbrăţişându-te cu toate cele douăsprezece braţe.

Din ce în ce mai strâns, până când din tine n-au mai rămas decât sunete şi culori, apoi nisip. Strâns, până când te-ai făcut apă. Astfel lichefiată, te-am turnat într-o cupă pe care pictasem din timp memorabilul tău nume şi te-am băut. Am rămas aşa, ca doi amanţi aproape autentici, tu cu misticul tău realism, eu cu ficţiunea, terminaţiile mele nervoase.” (p.49)

„Aproape autentic”, sintagma aceasta fiind mult mai autentică decât simplul „autentic”, simpla autenticitate, la fel de controversată ca şi sfânta simplitate, Radu Ştefănescu este… aproape zen, aproape agnostic („tot ce există se află aici”), atent şi la „spiritul humei”, dar şi la Cioran, citat astfel. „Cioran a spus că munca e negaţia eternităţii.” (p.27), în poemul de aici („Singur, stau pe marginea trotuarului”), într-un dialog cu o muză (numită „doamnă”) mărturisind şi exersarea abnegaţiei, de care aminteam şi mai sus.

Andra Rotaru observă importanţa pe care o acordă singurătăţii, la urma urmelor întotdeauna Scrie Singurătatea din noi, unul dintre cele mai concise poeme, p.7, jalonând antologic:

„La urma urmei, e bine singur. Câte-o stea se mai strecoară uneori prin tavan ca un ban în cutia milei, dar atât. Intră şi iese.”

Dacă ar naufragia pe celebra insulă a lui Morel, din cartea perfectă, după cum a spus Borges, a lui Casares, Radu Ştefănescu ar fi, probabil, cel mai îndreptăţit să descrie ce se mai întâmplă, după atâţia ani, pe acea insulă… Dar până atunci, măcar parţial, este captiv al unei străzi cu „fel şi fel de case”, captiv al „luminii reavăne a pământului”, spiritului humei, captiv al credinţei care a fost şi te face să crezi că nu mai este… cum a fost!

Poet gata oricând să aprindă monitoare LCD, care ard „ca nişte candele-n noaptea sfântului Bartolomeu!”

Radu Ştefănescu, şi el un dragon care are „ceva din melancolia unui blog părăsit la celălalt capăt al lumii”, păzind inelul niciunui nibelung…

Poate şi de venirea imposibilă a americanilor (vezi „De ziua Libertăţii…”, atât de relative prin ochii de cal ai istoriei, p.14-15), atunci când timpurile nu vor mai exista, doar Poezia, care va păstori iubirea de dantelă a poetului salvat de scrumul unei ţigări care nu a fost mântuită.

Lângă

„o cană goală de cafea, aceeaşi. Spiritul humei.

Aceleaşi contururi limpezi, grele.

Aprind lumina, sub dalele gri, reptile subţiri aleargă spre ieşiri, deşi aici nu există ieşiri, doar icoane, cărţi, perdele şi-n perdele, cocori cusuţi de mama.

Sub candele, poze cu mine. O rază, aceeaşi, loveşte podeaua.

În rest, caiete, penare, şuruburi şi tot ce miroase a mere.

Artere, vene, celule stem.” (p.64)

Am citat din ultimul poem din carte, ne putem întoarce acum la primul, să fim martori cum tatăl măsoară cu limba umiditatea solului, cum mama, „cu mâinile împreunate sub cap, alunecă printre frunze, încercând să prindă sensul, armonia cataclismelor esenţiale.” (p.5)

şi noi am crezut de Radu Ştefănescu