Cu Moștenirea Babei Stoltz Alina Pavelescu se impune de la debut. Nu e vorba de un roman tradiţional decât în măsura în care formula este luată în răspăr. Scris la persoana I, jurnalul din mintea secretarei dintr-un sat din Băragan, e o replică satirică şi umoristică, atât la naraţiunea, introspecţia tipică unui roman confesiv, cât şi la ubicuitarul kitsch al actualităţilor noastre de tortură zilnică. Din romanul şi lumea zis tradiţională rămâne doar ideea de scenă, cu actori care se cunosc sau se descoperă strident şi comic, dat fiind locaţia lor comună, ca şi vorbirea. Într-un asemenea spaţiu, lipsit de fiinţare, de locuire adevărată, destinele, „vieţile” rurale, sunt kitschizate. Baba Stolz, anticomunistă în tinereţe, e sfinţită aleatoriu, primarul gonflat e prins în ridicolul dezgolirii, prin vorbă, faptă, comportamentul grotesc, tipic acestor vremuri de tranziţie. Chiar jurnalul secretarei, mai mult adresat de pe scenă, devine textul-sat, atât de grotesc în momentele sale, din moment ce şi registrele stilistice, mânuite pe faţă şi pe dos, au ţinte parodice în melodramatismul lor. Primul capitol-argument expune şi stridenţe verbale, fixându-se voit personajul povestitor în lumea colocvialului maxim, cu toate că se va dovedi de o luciditate, autoironie ieşită din comun, chiar o bună cugetătoare. Parcursul cărţii, însă, e bine mânuit în suculenţa lui verbală, scenică, totodată multiplă. Tocmai stilurile, cu întreaga paleta posibilă, fac miezul, fixând şi marginile, lumea în totalitatea ei demistificată, minimalizată, adusă în măsura proprie.
Jurnalul scris în minte, după cartea de psihanaliză citită, cu efectul demitizării metodei, auto/psihanaliza vindecătoare, se dovedeşte a fi unul romanesc, dar nu în tradiţia curentă, dialogală şi cu puncte de naraţie bifate respectuos. Mai ales visările erotice ale secretarei, puse în parantezele jurnalului nescris, devin momente existenţiale goale prin nepotrivirea la realitate, de un grotesc demn de melodrame cu pretenţie de tragedie. De fapt, momentele de viaţă şi de limbaj se citesc prin antifrază datorită mimării de trăiri adânci. Nu este important nici punctul culminant, nici deznodământul în această carte pentru că lumea ei se înţepeneşte continuu în vorbire goală, care traduce o absenţă, a momentului existenţial. Nu întâmplător, personajul narator îşi va duce mai departe vocaţia de visare (în loc de vieţuire), şi după căderea măreţului Dobitoc, primarul de care este îndrăgostită. Autoarea reuşeşte să tuşeze pe dos etapele erosului prin traseul melodramatic al chinurilor sau juisărilor secretarei, care basculează între autoanaliză lucidă şi fabulaţie, când ridicolă, când de o introspecţie şi o interpretare elevată. Paradoxul se vede la lectură. Cred că şi această tuşă dublă capătă rezolvare prin multele luări în răspăr ale ticurilor de povestitor tradiţional, iarăşi prin antifrază lecturate. Citez din uvertura unei Golgote groteşti foarte, când e luată baba din pat pentru a fi înmormântată pe deal:
„Nu cred că vreţi să aprofundaţi detaliile dislocării cadavrului de pe sofa, ale înfăşurării în giulgiul improvizat şi ale deschiderii uşilor cu opinteli, împovăraţi ca două cămile, aşa că vă scutesc.”
Se alătură, cu funcţie tot parodică, adresările către cititori. Ca în multe locuri, şi în acest moment parafraza vine tot în cătarea minimalizărilor, de limbaj şi de situaţie:
„Dar fiecare lucru se face la timpul lui, există un timp pentru bocit şi altul pentru lucrat. Timpul bocitului ne fusese dat, iar acum se consumase.”
De altfel, sunt măiestrite aceste elementele de captare a atenţiei, situate într-o arie mai largă, a funcţiilor limbajului, adesea inversate. Iată un exemplu:
„[….] Înțelegeți ce vreau să zic? Pentru o maniacă fantasmagoric îndrăgostită, bărbatul viselor ei nu e niciodată boțit, transpirat, ciufulit, nespălat pe față, bronzat ca tractoriștii, pe scurt, bărbat în carne și oase, ci un Atlas cu program non-stop, purtând pe umeri toată greutatea poveștilor cu care se adoarme ea pe sine. Din urdorile și scuipații existenței lui prozaice își gătește ea hrana spirituală. Din cojile și zațul tribulațiilor lui cotidiene își fabrică ea mitul fondator…”
Panseurile psihanalitice, cu aceeaşi excurs dublu, de la naivităţi interpretative la cele aproape specializate, sunt puse în ridicol prin limbajul prezentatoarei, ca în următorul pasaj, unde e vorba de politicianul găunos al satului:
„Cum era așezat în fața mea, mut și nemișcat, și cum îl scrutam ca pe un zid de fortăreață, am înțeles că venise vremea să mă dau singură pe brazdă. Ceea ce vedeam nu era doar o carcasă boită, ci omul gol-goluț. Ăla era el, un amalgam de frici atât de bine ascunse, încât nu îndrăznea să și le mărturisească nici sieși. Ideea cu mântuirea forțată a pocăiților era felul în care își domolea singur frustrarea, căci, în adâncul cel mai adânc al eului său, nu chiar în totalitate cretin, trebuie să fi existat un greieraș, un pitic, ceva care să-i ciripească, oricât de subțirel, că bunele lui intenții nu erau tocmai bune. Dar piticul n-avea, din păcate, nicio șansă să iasă la suprafață ca să respire măcar o gură de aer curat și să-și strige, măcar o dată, existența spre cerul liber. Zăcea într-un beci mocirlos, legat cu lanțuri de fier și păzit de cel mai de temut temnicer din câți existau pe lume: frica.”
Prin urmare, satul este un nonloc, marcă şi eşantion al vremurilor actuale, conţinând o mare viermuială de lume şi fapte, toate căzute în grotesc. Autoarea scrie, cu umor, o carte a tuturor formelor kitsch, religios, politic, uman, administrativ, dar şi a unor limbaje specializate, de la cel politic la cel mistic, romanesc, jurnalistic, prin prezenţa lui Sulică (aliatul la „moştenirea babei…”, arhiva acesteia, vechiturile care aduc hazul şi necazul localităţii). Pentru că ţin de pitoresc şi de limbaj, scenele reale din satul de câmpie cad la nivel de „forme” care nu mai au conţinut, ca sanctificarea forţată a babei. Ceea ce rămâne e vorba, bârfa de fapt, actualitatea acestui roman care foloseşte senzaţionalul ca să-l parodieze crunt.
Naraţia se reduce la câteva momente. Mai întâi încercările fetei de a capta atenţia noului primar, numit fără nume, Dobitocu (deşi sunt bine folosite numele de caracterizare pentru Şopron sau Sulică, Fane, ş. a.), apoi întâlnirea cheie cu baba Stolz, prezenţă perpetuă la poartă, uitată de lume până în momentul îngropării (şi mai ales dezgropării) pe culmea dealului după o moarte/sinucidere grotescă („fistichie”), din Goya desprinsă. Istoria ei, ţinută într-un fel de muzeu/harababură personală, cum i-a fost şi viaţa, alături de bujorul plantat pe mormânt chiar de secretară vor accelera şi conduce viaţa satului, tot spre grotesc. Baba e dezgropată şi, stafidită datorită calităţii solului, considerată sfântă. Prezenţa în biserică a moaştelor, scenele groteşti ale pelerinajelor, proiectarea, chiar începerea lucrărilor la un mare locaş de cult pe locul bujorului, fetişizat, face din paginile luptei dintre adversarii locului, mai ales popa Şopron şi primarul, o farsă, şi ea căzută în sora ceva mai ridicolă, melodrama. Astfel, carisma, o mască (mult dezbătută în „jurnalul” unei lumi a nefiinţării) de partea primarului şi patrafirul, de partea preotului fac hazul celor mai multe scene din bătălia locului pitoresc de câmpie. Cu toate că secretara îşi atinge ţelul prin acordul obţinut pentru bibliotecă chiar în casa babei, lucrurile se precipită spre un capăt funambulesc. Deşi tot o culminaţie a grotescului este veghea de trei nopţi a primarului şi secretarei la capul muribundei Hermiona Stoltz, venirea apelor peste fostul mormânt şi „spălarea” nevoită a satului este antologică în umorul ei rece. Apele vor mătura măştile, primarul şi popa dispar, ziaristul mai bântuie un timp locul, fără subiect de cercetare, iar fata duce mai departe fabulaţia, ca într-un serial tv.
Rezistenţa cărţii stă în utilizarea tuturor stilurilor funcţionale, cu rol direct sau inversat. Există, astfel, un text înăuntrul volumului, al primului „dobitoc” de care s-a îndrăgostit, tot „neîmprtăşit”, protagonista, o agendă în care gândirea locului este relevantă şi revelatorie, potrivită purtătorului. Este vorba de un profesor, care meditează asupra lumii făcută din „măşti” într-un limbaj de specialist: „…jocul de-a schimbatul măştilor e cel mai bun medicament pentru fuga de sine”. Asemenea panseuri găsim şi în meditaţiile secretarei fiindcă asta e lumea reprezentată, una goală, a nimicniciei însăşi, profesate de Hermiona la poartă sau în casa neaerisită. Se utilizează masiv stilul colocvial, caracterologic pentru secretară, cel biblic, dar pe dos, desacraliza(n)t în redarea pelerinajelor sau altor momente care se vor măreţe şi nu sunt, ca farsa sfinţirii unei moarte, aflate departe de accedere la angelitate. Se relativizează astfel vremurilor care au ca religie mistificarea grosolana. Există, în carte, nu doar scene, ca ziua de lucru a secretarei sau edilului (mai bine zis de pierdere a timpului) din primărie, ci şi stereotipia şi anchiloza de limbaj, de comportament sau acţiuni a oamenilor din funcţiile administrative. Se infiltrează din abundenţă şi frazele şirete, care creează o aşteptare, nevalidată, însă. Ele dau sarea şi piperul unor momente mai statice. Aş evidenţia, însă, şi prezenţa stilului poetic, a lirismului, odată în nepotrivire, pentru a puncta parodia, altă dată la locul potrivit, ca într-o demonstraţie de forţă a autoarei. Dau întâi un exemplu din aria grotescului:
„După nenumărate opinteli şi niţică echilibristică, am ajuns la locul de destinaţie. Aici, fiindcă eram cu două sute de paşi mai aproape de stele, bezna părea mai puţin adâncă. Ţârâitul greierilor mai uşura senzaţia de singurătate. Cea mai uşoară pală de vânt ne înfăşura în mantii de praf aurit de lumina lunii, astfel că, dacă ne-ar fi văzut cineva de departe, cu spinările îndoite, ar fi putut să ne ia drept duhuri pocăite cu întârziere…”
Pe coperta a IV-a se află o pagină lirică memorabilă, într-adevăr:
„Visele oamenilor au oase de sticlă, atât de fragile, încât adeseori nici înşişi visătorii nu au curajul să şi le pipăie, atât de transparente, încât, atunci când le visezi, nu pe ele le vezi, ci doar pe tine prin ele. Dar hultanii, cei consacraţi şi cei în devenire, reuşesc întotdeauna să prăduiască visele altora. Le dau obsesiv târcoale, nu pentru că i-ar interesa cum arată scheletul transparent al viselor, nici pentru că, atunci când rămân singure, visele se aprind şi îşi strigă pe nume stăpânii rătăciţi, nici măcar dintr-o poftă sadică, fiindcă le-ar plăcea sunetul cristalin al osului de vis fărâmat, ci, pur şi simplu, pentru că orice carieră de hultan are nevoie de o cauză fondatoare. Chiar dacă n-au învăţat-o nicăieri – n-am auzit să existe vreo şcoală care dă doctorate în hultanism, asta e mai degrabă o vocaţie, hultanul e artist în felul lui – ei ştiu din instinct că la fundaţia oricărei opere din lumea noastră, fie şi a uneia mediocre, trebuie să îngropi un vis.”
Moştenirea babei Stolz este o carte captivantă şi provocatoare, extrem de agilă în mânuirea tuturor registrelor stilistice, critică la adresa lumii captive în anonimatul ei, dar şi cu ţinte mai fine, ca psihanaliza, metodă tămăduitoare după reţete ad-hoc, de găsit la tot pasul pe net, sau politica făcută de „măşti” sau ritualul şi limbajul religios lăsat în mâna impostorilor. Spectaculosul şi spuma de limbaj evidenţiază un eşantion din actualitatea noastră kitsch, cuprinsă de moravuri şi de prostul gust.
„Moştenirea babei Stolz” de Alina Pavelescu
Editura: Herg Benet
Anul apariției: 2016
Nr. de pagini: 330
ISBN: 978-606-763-090-9
Sursa foto: arhiva Alina Pavelescu
