Eseu despre atotputernicia lui Dumnezeu (Să vrei în Arcadia… umanitate, „ieşită din ţâţâni”!)

În „Eseu despre orbire” Jose Saramago îşi imaginează că întreaga omenire începe să orbească, cu foarte puţine excepţii… O lume nouă se naşte în urma efortului scriitorului, o lume în care, totuşi, nu mai ţin minte dacă oamenii mai cred sau în Dumnezeu!

Aici, în lumea pe care şi-o imaginează Jason Mott (oarecum ca în „Ciuma” lui Camus), oamenii mai cred, atât cât se poate şi cât se poate şti, în Dumnezeu… Chiar dacă grosul acţiunii se desfăşoară în Statele Unite, într-un orăşel din Sud, nu întâmplător denumit Arcadia, ceea ce se întâmplă, adică „întoarcerea” din lumea morţilor a celor plecaţi acolo, este un miracol planetar, existând ecouri, în desfăşurarea evenimentelor, despre ceea ce se întâmplă în lume, în restul lumii, ba chiar existând două pagini despre reacţia autorităţilor din… România (p.198-199)…

Da, imaginaţi-vă că morţii din familia d-voastră încep să se întoarcă… acasă, unde le-o mai fi casa în aceste condiţii! Încet, încet, vă treziţi, cu bunici, străbunici, câte un unchi, o mătuşă… Vi-i aduce câte un agent special, de la Biroul Internaţional al Celor-care-se-întorc în garsoniera, apartamentul de două camere sau trei, în vila abia construită… Asta nu numai pentru că Divinitatea ar trece printr-o criză de umor, deoarece, spune în sinea ei, cu credinţă, un personaj important, Lucille, „Dumnezeu avea simţul umorului”. Şi poate îl mai are! Ţinând cont de Atotputernicia Sa, evident că Totul ar fi posibil! În situaţia dată, s-ar putea ajunge acolo încât morţii să fie chiar mai mulţi decât vii, după cum se trage un semnal de alarmă la o adunare din Biserica pastorului Peters, alt important personaj, care se va trezi, bărbat însurat, cu anunţul că este căutat de iubirea sa din tinereţe, Elizabeth, moartă la 16 ani şi care s-a întors printre cei vii la acea frumoasă vârstă!

Oricum, crede pastorul sau agentul Bellamy, Martin Bellamy (în spatele căruia îl putem ghici chiar pe autor, un scriitor afro-american, adică, mai pe româneşte, negru) sau poate chiar scriitorul, „Când Dumnezeu scapă lucrurile de sub control, numai Guvernul putea să pună piciorul în prag.” (p.49)

ŞI veţi vedea că Guvernul va interveni… Şi prin mâna unui quasi-diabolic colonel numit Willis, dar care ar fi putut avea şi numele Norris, sau van Damme…

În Arcadia se construieşte un fel de lagăr, în jurul Şcolii, unde sunt aduşi mulţi dintre cei întorşi! Dar numărul lor devine din ce în ce mai mare! Treptat, întregul orăşel, tipic sudist, cu apucături de Ku Klux Klan, este „ocupat” de… noii vechi pământeni! Vor avea loc şi reacţii negative, se va ajunge la confruntări, oarecum previzibile, între orice minoritate silită să devină refugiată ş.a.m.d.

În România – aflăm într-o bună dimineaţă de la televizor – de fapt, din România vine principala ştire a zilei, guvernul hotărând ca Celor-care-se-întorc „să nu li se acorde drepturile cetăţeneşti. Cei-care-se-întorc sunt consideraţi unici şi, prin urmare, nu pot beneficia de protecţie, ca restul populaţiei.” Pe ecran este arătat un om care este arestat, urcat într-un camion militar, crainicul continuând:

„Nicio reacţie din partea NATO, ONU sau a Biroului Celor-care-se-întorc la iniţiativa României, dar, deşi comentariile oficiale ale altor guverne sunt lapidare, opiniile sunt împărţite, unele declarându-se în favoarea iniţiativei României, altele susţinând că hotărârea Guvernului român încalcă drepturile fundamentale ale omului.”

Cartea apare în S.U.A. în anul 2013, deci nu înţelegem ce i s-o fi căşunat scriitorului pe România! Oricum, situaţia din lume nu era neapărat mai roz:

„În ţările astea mici e cel mai rău. Ţările mari au unde să-i cazeze. Dar Coreea – Coreea şi Japonia -, acolo e jale. Pur şi simplu nu au loc pentru toţi… (…) Pe unii i-au băgat într-un fel de rezervoare, aproape la fel de mari ca tancurile petroliere. (…) Şi nimeni nu-i vrea înapoi. De multe ori nici nu mai anunţă că au mai găsit unul. Oamenii pur şi simplu îi lasă să hălăduiască pe străzi.”

Ni se sugerează cum este şi în ţările nedemocratice!

Jason Mott este franc încă de la prima pagină, nu a dorit (poate şi mulţumită consilierilor cărora le mulţumeşte la final) să creeze un fals suspans: crainicul de la televizor ne anunţă încă de la prima pagină ceva despre Eduard Blithe, „primul dintre Cei-care-se-întorc” şi despre cum se schimbase viaţa acestuia, acum, că era din nou viu”…

Suntem de la început invitaţi, de fapt, în familia Hargrave, care este anunţată de întoarcerea unicului lor fiu, pierdut –aici merge cuvântul „pierdut”! Sic! – în urmă cu cincizeci de ani, pe când avea opt ani: Jacob William Hagrave, mort pe 15 augut 1966!

Aşadar, repede înţelegem că, vorba pastorului Peters (p. 44):

„trăim vremuri foarte interesante… Suntem atât de binecuvântaţi, încât avem parte de… minuni şi miracole.”

Mai exact, vom citi despre ceva anume care poate ne bântuie şi nouă gândirea, imaginaţia, poate chiar visele. Ce ar fi dacă?

În nota de final a autorului se aduc câteva lămuriri despre raportul dintre memorie şi ficţiune, care a dus, împreună cu pierderea celor dragi, la apariţia acestei cărţi. (p.299).

Plecând de la aceste fantasme, reverii,dorinţe, scriitorul este nevoit, cum sugeram, să inventeze o lume nouă, care are nevoie de legi noi. În construcţia sa, este atent la… reacţiile posibile ale societăţii. S-a înfiinţat acel Birou care, culmea, primea mai multe fonduri, cel puţin la început, decât putea cheltui:

„Şi nu exista ţară pe întreaga planetă care să nu vrea să-şi vâre mâinile până la coate în vistieria Biroului sau chiar să se îndatoreze ca să se asigure de colaborarea cu această organizaţie, singura de pe planetă capabilă să coordoneze orice şi oricând.

Ironia era că nici un membru al Biroului nu ştia mai mult decât ceilalţi. Tot ce făceau ei era să numere oamenii şi să-i îndrepte spre casele lor. Atât şi nimic mai mult.” (p.16)

Treptat, însă, vor deveni un fel de intermediari, cel puţin în cazul lui Bellamy: moderatori, păstrători ai păcii!

Telegrafic sau cel mult pe două, trei pagini, cu o singură excepţie, sunt inserţii în text cu alte cazuri, din diverse colţuri ale lumii: un japonez din cel de-a doilea război mondial, doi îndrăgostiţi care se revăd după 90 de ani, probabil un chinez, nişte germani nazişti, o tânără din Sierra Leone, un sculptor francez ş.a.m.d. Şi umorul lui Jason Mott, nu numai cel al lui Dumnezeu, pare, printre rânduri, chiar şi în situaţii tensionate, făcându-se, de pildă, aluzie la celebrul caz Bobbitt! (p. 272) Scriitorul deschide cu aceste cazuri, printre care şi unul al unei misterioase crime din Arcadia, în care o familie întreagă a fost omorâtă, fără a se descoperi făptaşul, dialoguri cu cititorii, neoferind soluţii clare: cartea devine astfel inter-activă!

Jason Mott se dovedeşte a fi un magician al sentimentelor noastre, jonglând cu acestea, dar şi cu emoţiile: de la iubire la teamă, de la groază la toleranţă! Pastorul se întreabă (Poveştii sale de dragoste i se atribuie un spaţiu aparte, înduioşător, dar şi teribil de rece, lucid):

„S-a întâmplat ceva, dintr-un motiv pe care încă nu l-am desluşit. Ce trebuie să facem? Oare să ne temem? Trăim vremuri nesigure şi e firesc să ne temem de lucruri nesigure. Dar cum să contracarăm această teamă?” (p.45)

Oare Iubirea va fi de ajuns?

În ultimă instanţă, prozatorul şi poetul operează în primul rând cu dorul nostru imens după miracol şi după oamenii dragi pierduţi, cu dorinţa noastră de a învinge Moartea, cu ajutorul lui Dumnezeu.

El se întoarce cu dragoste către mitul lui Lazăr sau, dacă vreţi, către un complex al lui Lazăr, care poate fi tratat sau nu. Literar, tratarea este seducătoare, substanţială, mereu surprinzătoare, generoasă pentru un posibil scenariu, care chiar a devenit posibil, realizându-se şi adaptându-se un serial care a avut un real succes.

Nu putem decât să-i mulţumim lui Petru Iamandi şi editorilor, dar şi altor traducători, care ne ţin conectaţi la o realitate literară universală fierbinte, deosebit de bogată, care astfel ne aduce aminte că şi noi ne putem întoarce, că universul este, practic, nesfârşit, plin de surprize şi că, poate, miracolele de acest gen chiar pot exista!

Garantez că deznodământul… este cel puţin la fel de surprinzător şi de generos!

3dd_Jason-Mott-CEI-CARE-SE-INTORC „Cei care se întorc” de Jason Mott