Ramona Băluţescu, Ceai din căni de copii, Ed. EMMA, Cluj, 2017
Ramona Băluţescu ne-a obişnuit cu o anumită temperatură a cărţilor sale. Poemele sale se toarnă cât mai sunt fierbinţi, cititorul nu se poate mulţumi cu „ceva” căldicel. Poveşti mai vechi par a fi tocate mărunt, puse în pliculeţe speciale:
„Oricîți pui de pasăre aș plînge, după ce nu i-am putut salva,/ Pentru că au plecat fără să învețe vreodată să zboare,/ Probabil nu m-aș califica pentru respectul tău,/ Pentru zîmbetul tău larg, cu un pahar în mînă,/ Pentru politețea ta de club de oameni bogați.// De vei trăi îndeajuns,/ Cîndva o să fiu deasupra serbărilor tale sofisticate,/ Cu lume calpă și fără ca oamenii chiar să se privească-ntre ei…” (p.27)
Filosofic vorbind – poezia pe care i-o ştiu eu nu a fost niciodată facilă -, obsesia Numelui pare să fie punct de plecare (la propriu, este poemul care dă titlul cărţii şi cu care se şi deschide… petrecerea în pijamale):
„Într-una din încăperile numelui tău locuiai tu./ Și eu îți băteam – chiar și noaptea – la poartă, spunîndu-l,/ Căutînd gîlceavă și venind cu plocoane celor care-l știau,/ Și-aproape plătindu-i să îl rostească, odată cu mine,/ Hîșîind cîinii cu joarda, din preajma lui,/ Și punîndu-l pe pernă, ca pe un Înger, Îngerașul meu,/ Spre dimineață, alături,/ Cînd deja și ecoul era sleit să participe/ La joaca mea de-a servitul de ceai din căni de copii,/ Din care, uneori, ai fi putut să te prefaci că bei,/ În numele Tatălui, și-al Fiului,/ Și al Stafiei lucrurilor ce-ar mai fi avut loc în matcă,/ Dar nu s-a vrut.”
Invocarea ludicului este, desigur, o glumă… jucăuşă: Poezia este, totuşi, o treabă serioasă, de viaţă şi de moarte, adică de Iubire sau de lipsă a Iubirii. Ultimul poem, „Încheieri”, este exemplar în acest sens:
„Am crezut mereu/ Că rămîne ceva după dragoste./ Chiar și pasărea cea mai dragă/ Ia urma pămîntului,/ Sau pămîntul o înconjoară/ În palma sa, tăcut./ Am crezut/ Că locuim un dram de încredere,/ Care păstrează ceva în el,/ Și după ce ne răsucim a plecare./ Doare mai tare acum,/ Decît atunci cînd mă scuipai în față./ Viața mea, lîngă care te guduri,/ Tace./ Plecarea a fost deja./ Doar am rămas puțin mai mult pe peron,/ Lîngă ceștile de ceai, de copii,/ Cu apă.”
Desigur, Poezia poate să fie şi doar apă chioară, nu este cazul aici! În privinţa păsărilor care tot apar, tot zboară, se zbenguiesc, înoată, mor, într-o nouă ecranizare a „Păsărilor”, Ramona Băluţescu trebuie să fie angajată consilier fără nicio discuţie (este aici şi un apropo la o anume pasiune/meserie)! Poemul „Încredere de pasăre” este un certificat/ atestat mai mult decât concludent:
„Mă întreb/ Ce gîndește pasărea mea cea mai dragă despre mine,/ Cînd eu îi deschid carnea,/ Și răscolesc cu unelte reci și metalice/ Răul de-acolo, înflorit între dureri,/ Și, după toată spaima și contradicția,/ După o vreme prea scurtă,/ Ea tot la mine vine,/ Printre picioarele mele,/ Țipînd, a luare în brațe…” (p.23)
Fiinţe-oameni-păsări-suflete-seminţe (germinare senină ori nu), prea mici pentru răzbunare, căutând sicrie potrivite (Cutie potrivită: „Încă mă-nchipui mergînd cu tine pe străzi.// Dragostea mea atîta de mare,/ Încît nu-și găsește o potrivită cutie înstejărată,/ Pentru înmormîntare.// Încă mă-nchipui mergînd cu tine de mînă pe străzi…” (p.41)), oamenii Ramonei jinduiesc după un „ce-ai” anume, „Ce-ai, Ramona?”, dor de dragoste:
„N-am mai sărutat de atîta vreme un bărbat,/ Și sărutarea nedată/ Umblă după mine, agățată de două fire,/ Ca un cățel,/ Ca un mărțisor neprimit, ca o poșetă,/ Ca un ochi, în tandră vorbire cu nervul optic,/ Și, în timp, cu coacerea, maturarea, fezandarea cojii./ Simt cum mă transform, din fetița cu chibrituri,/ În casa cu trei fete,/ În care eu-s cea hîdă și îngălată,/ Cu cartea în mînă, și lipsită de evenimente propice rutului…” (p.45)
Vegetalul îşi solicită şi el dreptul ecologic la existenţă (apropo de germinare), corul fredonând corcoduşilor, macilor ş.a.m.d. Într-un fel, sunt şi poemele unei calde uimiri a Maturităţii:
„Nici nu știm din ce clipă a vieții/ Am ajuns un balast,/ Înveșmîntați în resemnare,/ Ca-ntr-un cocon de mătăsoasă tristețe.”
Rareori, Deznădejdea, Luciditatea, poate chiar Moartea, să se adune, să se prindă în mrejele Frumuseţii, să-nrobească fiinţa femeii în numele Libertăţii, dându-i şansa de a folosi cuvintele pentru cântarea minunilor înfrângerilor:
„Eu,/ Cînd vorbesc cu tine,/ Parcă brăzdez nisipul,/ Cu degete de teamă,/ Să pun cuvinte de nespus, în urmă,/ Să crească, așa, pigulind,/ Ca un golumb, aripa,/ Îngropînd, mai apoi, cu tandrețe, gîndul,/ Spre seară,/ Că și nisipul încins rodește -/ Îngropîndu-l cu ochii deschiși.” (p.72)
„Beţia de a încă iubi” adună omul să tot zică, chiar şi pentru „Improbabil rod”, cum s-a numit poemul de mai sus. Ramona Băluţescu, Mary Poppins a poemelor sale copii, cântă bine „A Spoonful Of Sugar”!
