„Un bărbat pe nume Ove” de Frederick Backman

Cultura pop din ultimele decenii a capitalizat și romantizat tema morții, în diferitele sale forme, introducând o pleiadă de personaje mai mult sau mai puțin memorabile, dar care, în final, au murit. Sunt atâtea istorii model despre cum cineva moare, unele din ele binevoitoare, altele condescendente, unde apropierea iminentă a morții oferă ultimele șanse de a trăi/iubi/de a se reforma/ de a scăpa de furie/de a ierta. Unicul merit al acestor episoade culturale este și a fost că face discuția despre moarte acceptabilă în discuțiile de companie.

„Un bărbat pe nume Ove” de Frederik Bacman, un autor suedez (!), este și ea, o carte despre moarte, pe care m-am apucat s-o citesc cu toate prejudecățile de rigoare. În primul rând, pentru că nu te aștepți decât la o altă istorie în stilul „a doua șansă la viață”, ori încă nimeni nu l-a întrecut la acest capitol pe Ebeneezer Scroodge al lui Dickens. În al doilea rând, suedezii o duc bine cu detectivele care îți îngheață sângele în vene, iar cartea e presărată cu umor fin, ironic, simpatic. E o istorie despre dragoste, supraviețuire, transformare, bunătate, frustrare.

În „Un bărbat pe nume Ove” personajul principal, Ove, este un bătrân exasperant și exasperat. Exasperant, pentru că, ca mai toți bunicii noștri, este depășit de progresul tehnologic –el nu știe diferența dintre un iPad și un laptop, pentru sfințenia în care își trăiește regulile și le impune altora – doar el mai știe cum să parcheze, cum să conducă o mașină, să schimbe un bec (!) etc. Totul descris într-o manieră amuzantă, unde autorul face mișto de propriul personaj, lucru pe care i-l ierți cu o plăcere vinovată, mai ales dacă ai vreun unchi sau bunic care îi seamănă.

Exasperat, pentru că aparent plictisit, el vrea să moară, iar vecinii nu-l lasă să o facă, metodic și cu acuratețea planificată proprie funcționarilor care au avut aceeași slujbă timp de 35 ani, de eu, cititorul, voiam să le strig „Lăsați-l dracului să moară odată!”. Unica doză de umanitate proprie lui Ove este mențiunea, în treacăt, a unei doze de afecțiune nedeterminată față de soția sa moartă (dar ce istorie de dragoste va fi dezvoltată – delicioasă istorie de viață!).

Pe alocuri, nu poți să nu te întrebi dacă nu cumva autorul își urăște personajul și dacă da, pentru ce? Pentru ca apoi să poată să creeze una din cele mai concentrate și amare povești de expiere a universului față de un bătrân? Pentru a repara de urgență, greșelile și scăpările universului și a tot panteonului de zeități, care au încercat limita umanității?

Cert e că în toată harababura acestei istorii, cititorul are șanse să fie uimit și să râdă mult. Eventual să mai scape și câteva lacrimi. Pentru că în spiritul celor mai bune tradiții, Ove – bătrânul, moare.