„Umilirea publică în epoca internetului” de Jon Ronson

„Ne construim conștiința spunându-ne nouă înșine povestea despre noi înșine, povestea despre cine credem că suntem. Cred că o umilire publică sau o dizgrație în adevăratul sens al cuvântului este un conflict între persoana care încearcă să-și scrie propria narațiune și societatea care încearcă să scrie o narațiune diferită a acestei persoane. O poveste care încearcă să se suprapună alteia.(…)”

„Din totdeauna am avut o oarecare influență asupra sistemului de justiție, dar pentru prima oară în ultimii 180 de ani – de când stâlpul infamiei a fost scos în afara legii -, avem puterea de a determina severitatea anumitor pedepse. Așa că trebuie să ne gândim la nivelul de cruzime la care ne simțim confortabil.”

Este eronat să credem că urbanizarea ne va aduce libertatea, că odată plecați din sânul comunității din care provenim vom scăpa de ochiul vigilent al mulțimii. Ceea ce facem, ceea ce gândim va fi supus în continuare judecării/judecății colective, pentru că așa funcționează o societate. Rușinarea ca fenomen de manipulare, oprimare şi desființare nu își va pierde din eficiență doar pentru că cel supus intransigenței nu mai poate fi legat de stâlpul infamiei sau marcat cu litere stacojii.

Rușinarea va rămâne mereu valabilă ca instrument de obediență socială, dar acum, în epoca internetului, poate lua proporții globale.

Îmi amintesc că în discursul său pentru TEDx, The price of shame, după aproape zece ani de tăcere, Monica Lewinsky afirmase că ceea ce i se întâmplase era un eveniment fără precedent până atunci. Ea fusese pacientul zero pentru linșajul cu ajutorul internetului. Era un noroc pentru ea că încă nu existau rețelele sociale, unde ar fi fost sfâșiată iremediabil de către oricine suficient de activ și dornic să rămână în istorie măcar cu un comentariu.

Cartea probabil nu ar fi apărut dacă autorul ei nu ar fi trecut printr-o experiență urâtă de falsificare a profilului. În 2012, pe Tweeter apăruse un alt Jon Ronson, cu aceeași poză de profil care visa la ceva despre #timp și #cocoșei. Deși nu este o umilire propriu zisă, ci mai degrabă o tachinare on-line, adevăratului Jon nu i-a picat bine. El însuși participase, direct sau indirect, din cauza profesiei pe care o exercită, la astfel de acțiuni de coerciție socială. Drumul către sensibilitate și empatie se scurtează esențial atunci când treci printr-o experiență similară, așa a apărut Umilirea publică în epoca internetului, carte devenită între timp emblematică.

Cei ce au citit bestsellerul Testul psihopatului au observat probabil că maniera de a aborda subiectul este diferită de cea a jurnalismului tradițional. Investigația sa poartă mai degrabă amprenta literaturii de ficțiune, în care investigatorul apare drept erou principal, iar relatarea se face la persoana întâi. Acest fel de expunere a fost adoptat de Ronson și se găsește clasificat sub termenul de jurnalism Gonzo. Wiki spune că jurnaliștii Gonzo dau prioritate propriilor experiențe și emoții. Astfel împărtășit, produsul final devine subiectiv, contrastând cu jurnalismul tradițional ce se dorește echidistant și obiectiv.

Dincolo de felul în care și-a ales să exprime o idee și să explice un fenomen, Jon Ronson reușește să disece calitativ această formă de abuz colectiv și să răspundă la întrebări pe care deseori nici măcar nu ni le punem.

Intervievații săi provin din medii diferite: Jonah Lehrer – autor de cărți despre neuroștiințe și psihologie comportamentală, acuzat de falsificare și plagiat, Justine Sacco – specialist PR, a cărei glumă despre SIDA si Africa nu a fost înțeleasă, Lindsey Stone – o tipă anonimă cu poze neinspirate pe Facebook. Toți pot fi acum găsiți pe primele pagini de căutare pe net fără a depune prea mult efort. Etichetele rămân pe vecie în istoria Google și vor deveni definitorii pentru unele caractere.

Sunt o grămadă de cărți despre ură, hărțuire în mediul online, despre ceea ce se numește character assassination, totuși Umilirea publică în epoca internetului este citată des drept carte de referință. La Jon Ronson ineditul vine din faptul că ne face să redirecționăm privirea către o altă perspectivă care aduce cu sine un alt gen de întrebări.

Ce înseamnă de fapt umilirea publică în epoca internetului? O fi un proces decizional unde mulțimea decide, iar individul rușinat nu luptă pentru o altă narațiune? O confruntare psihologică dintre acuzator și acuzat? De ce oamenii buni, în aparență, aderă rapid la acest proces, ce îi motivează să acționeze așa? Ce traumă lasă în urma sa acest fenomen social, dacă lasă una? Se poate ieși nepătat din grotescul acestor situații? Și una foarte importantă: sunt rețelele sociale cu adevărat despre noi?

Ronson merge mai departe, coborând în istorie pentru a ne demonstra că oamenii se adună laolaltă spontan, fără a fi mânați de un lider, dar este extrem de important ce fel de motive îi anima. Gustave Le Bon (Psihologia mulțimilor) şi Philip Zimbardo (Experimentul Închisorii din Stanford) sunt invocați ca specialiști în psihologia răului, care ar putea explica de ce în asemenea situații lucrurile scapă de sub control și care sunt tiparele după care se propagă explozia.

Cei de la The Financial Times au fost foarte preciși în expunere atunci când au afirmat despre acest material jurnalistic că ar pune în discuție dinamica complexă dintre cel care umilește și cel care este umilit.

În pofida a ceea ce credem, rețelele sociale nu sunt despre istoria noastră, ci despre proiecțiile celorlalți si consolidarea opiniilor general acceptate. Așa cum spunea documentaristul Adam Curtis, rețelele sociale sunt o uriașă cameră de rezonanță, unde ceea ce credem este mereu întărit de oameni care cred același lucru. Este inutil să mizăm pe faptul că internetul va deveni vreodată rezonabil.

Umilirea publică în epoca internetului este una dintre acele cărțile aparent neserioase, pe care le citești compulsiv, dar care te lasă cu câteva mesaje puternice și câteva soluții la îndemână în caz că degetul arătător ar lumii ar putea fi îndreptat asupra ta.

Umilirea publică în epoca internetului de Jon Ronson