Răzvan Andrei, aflat la ora adevăratului debut în volum, a plecat cam de multişor din Galaţi, stabilindu-se în Bucureşti, fiind însă, nu numai pentru că a şi călătorit mult, şi pentru studii serioase, un cetăţean universal, analizând estetic-lucid, cu o sinceritate dezarmantă, şi o… românitate care este şi a Galaţiului, o românitate care poate fi vag universal-heterosexuală, ca să facem aluzie la finalul poemului care dă şi titlul cărţii, care începe însă aşa:
„Am văzut generaţii de părinţi migrând spre/ Vest. În autocare imunde;/ Trăgând după ei dezastrul mut al/ Copiilor. Gângurind încă/ În braţe aspre de bunici cu Alzheimer şi/ Gută. Bătrâni paralitici/ Învelind în pături groase de lână albastră/ Îngeri. Arhangheli de cristal;/ Analfabeţi. Învăţaţi cu foamea. Cu tăcerea./ Cu tractoarele. Artificii pe băţ. Atârnate/ În brazi uscaţi de focuri puturoase din/ Sobe de teracotă. Maşini cu/ Telecomandă, dirijate de mâini arse, bătătorite,/ Scrijelite. De muncă./ Am văzut modernii părăsind casele de pe dealuri/ Sperând la maşini şi în mai‑bine./ Copii de ţărani învăţând în universităţi să/ Înţepe. Citind Nietzsche şi Heidegger şi/ Habermas şi Foucault şi Chomsky şi Kripke./ Scriind poezii; fumând marijuana./ Copii de ţărani studiind la academii în/ Capitală. La Heidelberg, la Sorbona/ Şi Oxford. Comunişti cu laptop şi poze pe Facebook,/ Predicând Morala.” (p.17-18)
Ceea ce urmează, concret şi în acest poem, dar chiar şi în întreaga carte, – deşi, subliniez, nu este numai atât, după cum veţi citi mai departe, – este o lecţie despre… schizofrenia unei lumi care este posibil să fi fost astfel din totdeauna, evoluţionist şi creaţionist vorbind. Cei care predică morala, nu o şi practică îndeajuns de bine, Răzvan Andrei poate fi savonarolic, ataşând ca principal atribut al falsei schizofrenii cultivate şi acceptate ipocrizia, uneori chiar şi o ură care, evident, nu poate fi raţională. Nici lumea literară (şi ce nu este literar, sau măcar textual azi, vezi şi Radu Vancu, cu a sa elegie, dacă tot se face şi o aluzie la „Sebastian în vis”, p.21!) nu scapă privirii care probabil iartă, dar nu poate uita şi reda… iconic, ca un iconar vreau să zic, realitatea:
„Se întrunesc în cenacluri «lecturând» proze existenţialiste/ Inspirate din Camus şi Sartre şi Kierkegaard şi alţii/ Citiţi prin manuale. Se scapă pe ei în versuri fără muzică/ Şi se‑adună în generaţii. În triburi. Şi ONG‑uri./ CARE/ Cer bani pentru că nu au murit la Revoluţie călcaţi/ De tancuri. Ori ciuruiţi de securişti/ Imaginari cântând la clarinet. Păstrând în cimitire/ Un moment de reculegere. Adunat în barbă./ CARE/ Tovarăş lângă tovarăş lângă tovarăş lângă tovarăş/ Cântă Internaţionala după rugăciunea/ De seară. Contemplând pantere roz în camerele copiilor./ CARE/ Vomită borăsc răcnesc schelălăie zăngăne zbiară urlă/ De sub scalpuri cleioase/ Întuneric şi ceaţă şi noroi pentru oricine ascultă./ CARE/ Plâng la filme umede despre daci romani mihai viteazul/ Şi mircea cel bătrân, îmbătrânit până la/ Schelet de condensul din cripta Coziei. Învelit în/ Epitaful mariei de mangop./ CARE/ Îşi contemplă trecutul adunat în despărţiri mărunte/ Ca nimicul surprins în clipa de angoasă./ Dormind cu craniile chioare în perne de coşmar lipite/ La 85 de grade pe turle de biserici maramureşene.”
În jocul de lumini şi de umbre al acestor rânduri, Răzvan Andrei este un Cioran-Terminator, model de ultimă generaţie din viitor întors (aşa cum ne tot obişnuiesc producătorii filmului ajuns la al şaselea model!), a cărei tărie lirică se poate asocia prozei lui Tudor Ganea din „Porci”. Limbajul dur folosit, absolut necesar într-o astfel de carte care nu-şi propune să fie o carte de pedagogie sau pedagogică pentru cei sub 18 ani, justificat nu numai de o estetică a revelării Urâtului din existenţa noastră, ci şi de cruntul Adevăr anatomic şi biologic, poate hipnotiza, nu numai prin referinţele culturale asumate sau nu:
„…Au dansat cu mături halate de baie jilave sacouri fără/ substanţă/ Un landler ori o poloneză; repetând, alunecând/ Înlăcrimaţi, înainte de Ziua Muncii, în Noaptea Walpurgică şi/ În sunetul muzicii. Luaţi pe la spate/ În barăci de pază la temelii de biserici. Prieteni cu hoţi/ libidinoşi/ De piei netede fantezii pederaste sfârcuri ochi limpezi./ CARE/ Se gâdilă în talpă, îşi fac bagajele, se mută din Iaşi la/ Bucureşti. Pentru îmbrăţişarea unui iubit./ Găsind pe site‑uri albastre, printre ţigări mentolate şi/ gumă,/ Sens iertare atingeri săruturi candoare îngropate/ Sub cearceafuri roase de mierle verzi. Torturi de ciocolată/ whisky votcă/ Şi câteva titluri din Cortázar şi Capote ori Miller./ CARE/ Crănţăne argilă din pereţii despuiaţi ai României cu mintea/ goală/ Puşcă. Regurgitând suferinţa părinţilor apatici./ Ei nu s‑au iubit cu prezervativ niciodată în anii turbaţi, fără/ sfârşit.”
Evident, te duce gândul către Truman Capote şi a sa „Music for Chameleons”, chiar am fi curioşi acum cum ar fi şi proza eventuală a lui R. Andrei (ar putea fi el un Pasolini român?), cert este că avem un scriitor căruia nu-i este frică de etologie (debutul istoric al etologiei mistice ar suna cam aşa:
„O ură străveche mârâie/ în fiecare potaie ţinută în lesă!/ Şi noi, animale de companie/ ale zeilor pe care nu-i edem niciodată,/ Ne zbatem în frică şi îndoială/ Sperând că Ei ne iubesc.”, p.51), de „maimuţa goală”, „ de ce sexul este o plăcere” (ca să fac doar două referinţe bibliografice), nu-i este teamă în genere de nimic: „explozii solare şi furtuni de nisip în clepsidrele ochilor/ de cimpanzeu cu care am fost dăruit” (p.22)…
Materia consistentă a cărţii, ca să nu spun substanţa complexă, aduce aminte şi de stilul lui James Joyce, dar nu avem doar portretul unui debutant la tinereţe (a creatoare), ci poate mai ales portretul unei lumi care, între „Revelaţie Teofanie Epifanie Porumbei şi voci de concreteţe schizofrenică”, nebunia, „minţi de sceleraţi”, merge înspre viitor, trecut, prezent, alte dimensiuni spaţio-teporale ş.a.m.d., în ultimă instanţă putând fi considerată şi o carte-invocare, „vibraţie universală” aproape dincolo de prea omenesc… nietzschean:
„Pe tine te invoc zeu din carne şi sânge şi oase/ Atracţie şi forţă Eros răstignit şi slugă Fugă/ Sonată vers metalic de clavecin Eros/ Lumină.” (p.23)
„În numele uitării” clipeşte doar un pelican aproape misterios (p.24), deşi într-o simbolistică mistică El este, poetul, după Salinger, trebuie să vegheze „în nopţi cu auroră” ş.a.m.d.
Revenind la acel Eros invocat, să nu uităm că, în „Teogonie”, Eros este una dintre divinităţile primordiale, acesta vrea să se nască de la începutul cărţii (primul poem e „Maternitate”!), deoarece fiinţa umană, tinzând spre perfecţiune, spre divinitate, nu-i aşa, vrea să devină Iubire, iubire şi atât, seninătate, asemenea Divinului, dar după naştere totul e dorinţă («Eu» este o dorinţă, e dorul după mine însumi…”, p.6), Totul e… „pop & bomb”, dar semnele cer şi Homerul (Joyce-ul, dacă „raportul intermediar către Walt Whitman”, p.7, nu vă spune altceva, deoarece poetul-narator ar vrea să-l întoarcă pe dos, sic!) epocii sau poate Polifemul (desigur, biograficul, sic, „Nu există istorie, nici biografii, crede-mă!”, p.9, nu este întotdeauna important pentru operă!): „perspectivă multiplă printr‑un singur ochi,/ Defect de vedere o.d. /dezlipire de retină/ atrofiindu‑se,/ mereu făcându‑se mai mic, mai discret,/ Orb, întunecat, strângându‑se‑n sine, nevoind să mai vadă.” (p.7)
Jucându-se (şi serios, probabil, sic) şi de-a provocarea adresată „sufletului gras al omenirii” („Vorbesc despre ce nu există. Şi când, întâmplător, spun Eu,/ Numesc doar o dorinţă, un vis şi nu ceva ce este ori ar putea să fie./ Tot ce a fost strâng cu atenţie, combin, îmtorc pe toate părţile, scad şi adun/ Până îmi dă pe hârtie ceva capabil să vă întoarcă maţele pe dos,/ Dar biografie n-am…”, p.8), Răzvan doar subliniază că omul nu este doar simplu… om, ci mai degrabă este stare de interregn, „de om-plantă/ om-piatră om-ghilotină om-sferă om-caşalot om-euglenă om-fluture om-tei”, p.9, omul sferic este o trimitere la Platon & Socrate (vezi şi „Litania poeţilor homosexuali”, p.28) şi o anume stare paradisiacă ce ţine de un anume tradiţionalism, altul decât alte tradiţionalisme, sic, o stare din care, dacă eşti izgonit, fatalitate, poţi scrie, de pildă, „Elegie pentru copilul homo”, un fel de continuare firească a unui „Anti-cântec despre mine însumi”, un manifest LGBT cutremurător, în care, într-adevăr, ironia nu are rost („N-am timp de ironie!”, p.14, deşi, precum într-un poem cum este cel al „Librăriei Humanitas-Kretzulescu”, p.74, este destulă şi cu siguranţă R. Andrei are şi umor!), „La picioarele spânzurătorilor de care atârnaţi, scuipaţi în obraz de părinţi, urâţi de prieteni…”, Spaima-din-oase este reliefată în strigăte-poem în care până şi Singurătatea devine membră a unei minorităţi care ajunge prin suferinţă să ştie că, de pildă, orice carte, de la „biblie sau mahabharata” până la „Jazz pentru iguane”, este cartea unei Singurătăţi care poate crede şi în „Travesti”(poate posibilă aluzie şi la cartea lui Cărtărescu), poem la p.25, o singurătate speriată şi de moarte, chiar şi jerpelită fiind („Tu singur ştii ce-i moartea, Socrate!/ Învaţă-ne s-o murim bine şi noi!”. P.28), o singurătate care poate „juca” rough rolul unui Oedip care îl poate interpreta pe un Jim Morrison adresându-se mamei: „Acum, astupă-ţi urechile – am să înjur de mamă!” (p.30)…
Dintr-un anumit punct de vedere, avem de-a face şi cu o… metafizică a sexului (pentru cealaltă metafizică a venit prea târziu, p.43), altfel şi decât cea a lui Evola, poate chiar un fel de mistică, în care se şi presupune sau se mărturiseşte din experienţă (ca în „Becarul lui Cornel West”, p.32-33), par exemple: „Am avut chiar o dispută pe tema asta:/ să faci sex prea bine înseamnă să-ţi anulezi bustul cu cap cu tot – / N-au ce să mai pună pe soclu.” Sau, precum în „Prolegomene la Metoda paranoico-critică”:
„ I. condiţiile de posibilitate ale cunoaşterii se extind/ atât cât se întinde plapuma experienţei posibile/ asta spunea kant/ aşa s‑a născut prima parte a metodei – cea critică/ paranoia (imaginea multiplă) este sau poate fi folosită în/ scop cognitiv/ zicea dalí începând cu anii ’30 ai secolului trecut/ pictând cinci ani mai târziu atavismul în crepuscul/ (fenomen obsesiv) şi parodiind/ tensiunea erotică a femeii & disimularea erecţiei ţăranului/ cu pălărie/ din îngerul lui millet/ jacques lacan i‑a dat dreptate/ aşa s‑a născut metoda completă – cea paranoico‑critică// II. secretul constă în colecţionarea de secvenţe perfect/ raţionale în ele însele/ apoi în aşezarea lor în serii fără continuitate/ lipsite de logică/ mania detaliului trebuie să întreţină la o privire mai de sus/ inconsistenţa haotică/ metoda presupune monade care fac implozie/ aşezate stupid unele lângă altele/ experienţă imposibilă şi experienţă posibilă între aceleaşi/ urechi/ pe aceeaşi hârtie/ în aceleaşi culori/ respiraţia matematică a intelectului îngheţând angoasa/ granoblastică a inconştientului// III. metoda permite cunoaşterea supra‑realului/ sau întruparea acestuia în operă/ existenţa se află în altă parte/ a dezertat/ sensul e ca aurorele boreale/ se vede doar pus sub reflector/ secundele omului‑operă se adună în imagini cochilii verde/ salvie magenta/ universurile omului‑operă nu se pot număra/ misticul doar arată” (p.34-35)
Într-o oarecare instanţă, ar fi un existenţialism recuperator (personajul liric este un fel de „străin” camusian care are o altă relaţie cu mama…, vezi „Mama, nu mi-ai povestit”, p.29), cu mult mai interesant decât, de pildă, „Philadelphia”, filmul oarecum celebru, „o colivie” (aluzie la un alt film celebru, francez, dar care a avut şi o variantă americană) în care apare şi un Jack Skelington („Linişte”, p.36) care îl ajută pe scriitor să scoată din ascundere adevărata textură a lumii, „striaţiile, cutele”, misterele plăcerii, de la creier până la scrot, de la primul fir de păr până la ultimul nerv, până la conştiinţa… plăcerii (vezi „Trezirea conştiinţei”:
„Noi nu avem timp,/ Scafele ochilor se‑nvârt ca sfârlezele,/ Tautologic, zgâriind crusta corpului de cobalt,/ Noi nu avem spațiu,/ Noi doar pulsăm, jucăm darabana/ Dincolo de timpane, printre cilii vibratili și cerumen și/ mâzgă de șampon,/ Noi suntem tonul vioriu, nuanța muzicii lumii, raportul,/ sistola și diastola,/ Mereu în umbră, confiați ca moaștele de sfinți,/ Noi nu avem timp,/ Noi nu avem spațiu.” (p.40)
Mila lui Răzvan Andrei nu este cea comună, mila sa este „Artă poetică”:
„Mintea mea e o pânză de păianjen/ În care se hâțână îmbălsămate/ Muștele altor biografii./ Nu aparțin. Eu depind./ Când vorbesc despre tine, vorbesc despre/ Ochiul meu care te deformează./ Expir un univers pe dos, un univers‑eroare,/ ‑contradicție, ‑greșeală, ‑incongruență, ‑împielițare:/ Nu te explic, nu‑ți developez aspectele esențiale,/ Te spintec, te tranșez, îți întind arterele de la un capăt la/ altul al mesei:/ Eșecul tău e inspirația mea,/ Când te prăbușești transcriu pe foaie ritmurile și notele/ căderii.” (p.39)
Cum ar spune, oarecum, cei de la Poets of the Fall: „truth’s a distant star in our eyes”. Răzvan Andrei, auto-referenţial, se eliberează, probabil de orice afurisenie (din poemul „Afurisitul”:
„Dar ce am fost, ce am simțit,/ Ce a fost adevăr și ce a fost bucurie/ Nu se păstrează în nici o carte, pe nici un raft,/ Și doar urma, dâra cuvintelor pe două, trei pagini/ Amintește de vreo nuanță a vocii cuiva, de ce a greșit, de/ ce a trăit.” (p.42)
„Teama de noapte suntem și judecata de apoi a sinapselor.” Mai zice poetul care, între „ispita” mântuirii şi cea a nemânturii care mumifică ( „Tu crezi că există un circuit al sufletelor în natură,/ Că e în toate un echilibru al morților și al nașterilor,/ Că tremurul nostru de a i c i nu‑i decât reflexia palidă a/ unor cataclisme/ De d i n c o l o de raza privirii noastre/ Și c‑ar fi tare trist ca prăbușirii să nu‑i poată urma fie și‑o/ mică, stingheră, înviere./ Tu pronunți unele cuvinte cu atâta pietate/ De parcă ar fi fost scrise în piatră, cu majuscule, de unghii/ spectrale de zei./ Dar copilăria asta a sentimentelor și a ideilor/ S‑a mumificat în mine și, oricât aș vrea să te cred,/ Mi‑e imposibil./ (…)/Nu, nu, nu! Eu nu mă cocoț pe taraba suferințelor/ Să spun că toate‑s ale mele. În mine au ecou doar câteva,/ puține strigăte/ Și, chiar dacă urechea mea le percepe și pe celelalte,/ Cu o urmă de regret le lasă să se prelingă pe timpane, fără zgomot./ Dar, uneori, în câte‑o dimineață de ianuarie,/ Te iau în brațe și te sărut pe frunte și pe buze și pe ochi/ Și inspirăm adânc și, atunci abia, în sincopa aia temporală,/ Ne regăsim consolarea, uitând de zei, de lumi probabile și adevăruri.” (p.43-44) optează, vorba vine, pentru o luciditate a Misterului Plăcerii (răfuiala cu „Hulubologia la rang de mister” este antologică, da parcă prea dură, măcar estetic vorbind!, cel puţin la p.49-50), care poate fi şi a instinctelor, p.50, pentru o mistică anti-mistică vag adoratoare, la un moment dat, a vitalităţii…. Morţii: „Lăsați Moartea să‑și vadă de treabă!/ Ferească Dumnezeu ca într‑o zi/ Moartea să‑și ia lumea‑n cap și să ne lase/ Blocați aici, singuri, în hazna –/ Să ne scoatem ochii, apoi să ne crească alții la loc,/ Și iar să ne chiorâm și tot așa;/ Să stăm lângă aceiași vecini;/ Să avem același șef de scară, același patron;/ Și iubirea să fie sigură pe ea,/ Să nu riște nimic, nici măcar un sughiț,/ Și limbile ceasurilor să nu se mai învârtă!/ Să ne apere Sfântu’ de marmelada mundană/ Care s‑ar scurge pe bulevarde sub răsăritul tautologic!/ Să ne apere de imaginația lui John Lennon și de‑a lui/ Campanella!/ Nu fugăriți Moartea prin sălile de forță și prin mall‑uri!/ Lăsați‑o să ne roadă ca un șoarece flămând carnea,/ Lăsați‑o să mai stea!/ Să ne izbăvească, să ne descânte,/ Să ne seteze alarmele telefoanelor mobile/ Și să rotească cerul pe degetul ei mijlociu ca pe un titirez;/ Să sculpteze sicrie și să ne dea voie/ Să putrezim în ele când o vrea ea,/ Doar să nu rămânem aici!/ Să nu rămânem închiși mereu aici!/ Să nu ne dăm de‑a dura ca Hopa Mitică aici –/ Mereu îndurerați!/ Mereu suferinzi!/ Mereu frânți pe dinăuntru,/ Cu ciorapii și vintrele la vedere!”
Şi dacă vorbisem şi de Nietzsche, o continuare la „Naşterea tragediei” ar putea suna cam aşa: „Psalm 3 – Dar zeii nu se pot iubi decât pe ei înșiși./ Căci și deasupra lor apasă câte o imposibilitate./ Iar noi, aici, jos, mâzgâlim peste umbre/ O schiță de viață/ Și‑o ridicăm la rang de poezie/ Ca să le facem în ciudă./ Chiar dacă împreunările noastre nu durează,/ Chiar dacă autobuzele, avioanele, trenurile/ Cu care ne mișcăm între două depărtări oarecare/ N‑au fost niciodată adevărate/ Vehicule psihopompe conduse de heruvimi,/ Ei tot ne disprețuiesc./ Pe zei nu‑i supărăm de‑a binelea/ Dacă vrem să ne cățărăm pe tronurile lor./ Abia atunci când ne arătăm mulțumiți/ De rahatul ăsta de viață minusculă,/ Abia atunci când ne dă borșul la nas/ Și când ne mâncăm mucii cu poftă/ Ei devin neliniștiți, furioși. Căci și ei s‑au plictisit/ De muzica sferelor și de beat‑ul solemn al lui Bach;/ Și ei vor să asculte vocea electrică a lui Cher/ Sau să se drogheze cu marfă contrafăcută./ Zeii nu se pot iubi decât pe ei înșiși./ Căci și deasupra lor apasă –/ Mai gravă, uriașă, divină –/ Câte o imposibilitate.” (p.52)
„Terţ exclus” autodeclarat, p.53, Răzvan Andrei, prin grupajul celor şase psalmi, face o reverenţă unor înaintaşi precum Arghezi ori Baudelaire, ca să nu spunem aproape nimic de Verlaine şi Rimbaud; nu mai este absolut necesar pipăitul şi urlatul absurd al certitudinii Existenţei: „Dincolo de acest pat e lumea –/ Rotundă, grasă ca o purcică.// Dincolo de această pătură e viața –/ Rece, fixă și oarbă: o inimă de statuie.// Și ninge. Privirea ți‑e goală și singură/ Ca un veceu de haltă.// (…)// În cer, printre pulsari și supernove,/ Genunchiul materiei se‑ndoaie:/ «Miluiește‑ne pre noi, Tu, Zeule cu burtă!»” (p.55)
Conectat şi la actualitatea filosofică, Richard Rorty, par exemple, se întoarce şi la uimirea/ mirarea propovăduită de atâţia gânditori, poeţi sau nu:
„Ce contează dacă ai un suflet ori mai multe/ Sau dacă ești numai un organism evoluat?/ Ce contează dacă ești o conștiință, o dună de nisip/ mișcătoare care gândește/ Sau doar un agregat căruia îi sunt stimulate fibrele C?/ În genere, tu păstrează‑ți capacitatea de a fi uimit!/ (…)/ În mijlocul tuturor lucrurilor stând, uimește‑te! Botează‑le cu numele tău,/ Uită de obiectivitate, sărută‑le pe frunte! Doar câteva momente ai și totul se schimbă./ Ce contează că ai iubit și iubirea ta ți‑a scăpat printre degete,/ Ce contează că ai dansat de multe ori pe mese și că ochii erau ațintiți asupra ta,/ Ce contează că stai acum în spatele cortinei și reflectoarele s‑au stins?/ Păstrează‑ți capacitatea de a fi uimit, privirea tânără,/ Chiar dacă viața e sau nu, chiar dacă identitate există sau nu –/ Așază‑te unde vrei, îndură‑te de toate, pregătește‑te pentru ce‑o să vină, deschide‑te!” (p.56-57)
Obsedat sau posedat de către Adevăr (e clar că zeii se-mbracă în pufoaice de teracotă, p.58!, dar în pasiune Adevărul nu este, desigur, mereu dezirabil, vezi mai sus, p.43-44), în afara rogvaiv-ul menţionat de câteva ori, existând, după un dicţionar francez on line 579 de nume de culori, 400 putând fi „consultate”, ca să nu spunem şi de nuanţe (vezi miile de culori din ultimul fragment citat aici, la final de cronică!), dar, la modul absolut solipsist, dacă se înţelege paradoxul, toţi fiind, în sine, mai exact fiecare este o minoritate care poate obseda o galaxie ( „De‑acum universul are o galaxie mai puțin/ Și nici un telescop nu‑și mai întinde gâtul/ Să ne contemple dansul, să ne privească sărutul.// De‑acum memoria pielii și‑a nasului,/ Amintirile ochilor, fâșâitul cearșafurilor/ Se vor închide sub lacăt.”, p.60), Răzvan Andrei răsfoieşte un jurnal al propriei re-creaţii, priveşte aproape homeric, nu numai înapoi cu mânie, este un jurnal al iubirilor şi inevitabilelor dezamăgiri, împrumutând, când este cazul, mai multă delicateţe (precum în „Poemul de a doua zi”), tăcere şi întuneric, când nu se plătesc facturile… sentimentale în primul rând, fără a fi patetic ( „Şi mirosea a ceai de tei”), zbătându-se între cuvinte şi trăire (precum în „From UK with love” sau în „O şi mai scurtă poveste de dragoste: „Tu ştii că fiecare dintre cuvintele mele e scris/ Numai ca să pot face faţă faptului că nu eşti./ Mă rog, ce vreau să zic e că vorbele astea – dar şi celelalte – nu corespund/ Vreunui afect. Ele umplu doar spațiul rămas gol/ După ce totul a‑nceput să semene cu o imposibilitate./ Cu fiecare înjurătură pe care‑o arunc în aer/ Sau pe care o scuip pe pereți/ Devine mai clar de ce mi‑am luat poza asta/ De activist, de Sisif cărând pietricele‑n spinare./ Uite! Magnoliile s u n t, anemonele s u n t, orhideele s u n t și ele/ Doar forme ale aceleiași, unice, absențe!/ Ia gândește‑te! Dacă aș compune alte cuvinte, cu totul noi,/ Nu ți‑ar fi și mai greu să înțelegi ce‑i cu mine?”, p.78)…
„Activând”, cu „bucurie bucurie bucurie”, p.70, îmbrăţişând, poate şi pentru a nu strivi o corolă de neminuni, „şi piatră şi ochi de oameni şi copii”, „îndrăgind toate câte ne-nconjoară” şi botezându-le cu obsesia numelui propriu, declamă kunderian că „poate viaţa e în altă parte” şi conchide că „obiective, dragă prietene, sunt doar pietrele./ Şi, oricum, la urmă de tot, nu ele ne vor fi judecători.” (p.86) De la profesoara de română care a murit de cancer la sân ştie/ştia, fără a mai gândi: „Dumnezeu este cu noi şi de asta, pur şi simplu,/ Noi suntem. Şi dacă suntem/ Înseamnă că simţim. Şi dacă simţim/ E suficient” (p.87).
Desigur, a scrie este mai mult decât doar simţire sau doar gândire. A trăi literatura scriind este a găsi nu dreapta, cumpătata măsură, ci, pe lângă mituirea unor îngeri predispuşi la decădere, nebunia de a fi dincolo de bine şi de rău, dincolo de cuvinte şi/sau de trăire, devenirea întru misterul plăcerii şi dorinţelor, ceea ce Răzvan Andrei a reuşit mai mult decât convingător; precaut, se oferă şi un lămâi întreg către final, ca un leu în iarnă, pardon, în vara fierbinte a creaţiei urlând şi el la certitudinea Pământului care l-a silabisit, i-a învăţat numele poetului, ba şi pe al iubitului, într-un poem final, evident… fără nume sau, mai exact, neintitulat.
Pământul, ca o divinitate readusă în actualitate, îndrăgostit(ă) de capriciile curcubeielor, de frumuseţea efemerităţii lor, în ultimă instanţă dincolo de orice sex, de orice este prea uman sau conţine prea puţin uman sau divin… Like a stone…
Jazz să fie! Poate chiar blues:
„eu nu mă conțin decât pe mine însumi
contradictoriu tensionat fără echilibru segregat mii de
culori și nici una
întâlnirile atingerile îmbrățișările sexul
sunt modalități ale tristeții mele variațiuni ale unei
imposibilități
tot ce s‑a apropiat de mine am ars la temperaturi infernale
până departe peste cartiere și orașe și țări întinzându‑se
marea de cocs” (p.12 – „Anti-cântec despre mine însumi”)
Jazz pentru iguane de Răzvan Andrei
Editura: Brumar
Anul apariției: 2018
Nr. de pagini: 100
ISBN: 978-606-726-112-7
