3 cu 5 – măsura libertății

Alienarea nu mai e de mult vreme doar un simptom, e boală în toată regula. De regulă o asociem cu oameni ai căror profesii presupun multă creativitate, deci implicit și o oarecare izolare. De aceea Beckett și-a izolat personajul aproape perfect, l-a detașat de restul lumii, accentul fiind pus pe lumea lui interioară. Nu înțelegi mare lucru despre cum funcționează această lume a unui scriitor-care-nu-știe-să-nareze-propria-viață. Îi vezi doar austeritatea vieții, aproape că-i simți răceala și contondența dată de colțurile biroului, clasic ca formă și metalic (cel puțin la mine așa s-a văzut a fi) din punctul de vedere al materialului din care e fabricat. Afli că-i plac bananele – mănâncă una în văzul tuturor, fără pic de cenzură, clefăind, bine că nu și clefetind în același timp. Treptat, lumea asta interioară se populează cu figura mamei și cu cea a unei iubite. Dar urmele lăsate de cele două femei în viața personajului nostru sunt aproape eterice, de un diafan mai mult mai sau mai puțin conturat cu ajutorul cuvintelor. Ele vin să dea sens liniștii care se aude altfel în „această seară”. Și de 30 de ani încoace, același ritual: ascultarea benzii 3 din sertarul 5. Sau e banda 5 din sertatul 3? Aproape că nu mai contează, oricum, cine mai ascultă astăzi benzi de magnetofon? (Chiar m-am întrebat dacă nu cumva tinerii care vor veni la spectacol nu vor avea probleme în legătură cu identificarea obiectului din care se aude vocea personajului – căci e un magnetofon vechi, de prin primele generații, care scoate un zgomot de fond asemenea unui fâșâit. Continuu, ca și muzica obsesivă care pregătește intrarea în scenă a personajului.)

Nu știu dacă Krapp e profund nefericit, într-o depresie profundă, sau doar cinic, pentru că cele trei stări par a se succeda cu viteză sub ochii noștri (nu neapărat în ordinea aceasta). Chiar nu-mi dau seama dacă Beckett a lăsat intenționat ambiguitatea la alegerea tandemului regizor-actor, sau e o opțiune regizorală (tind să cred că a doua variantă e cea corectă). Dacă este să te uiți pe piesă, Beckett a lăsat libertate deplină regizorului în ceea ce privește alternanța stărilor și emoțiilor (re)trăite de Krapp. Cum, la fel, a lăsat libertate deplină tandemului actor-regizor în ceea ce privește construcția propriu-zisă a narațiunii – este vorba despre o dramă personală, sau despre una a unui personaj dintr-o carte scrisă de Krapp și asumată ca atare, redată celorlalți în formă continuantă, prin refacerea unui ritual o dată pe an, de 30 de ani încontinuu? Din acest motiv îmi și place acest Beckett, pentru că în această ambiguitate rezidă, de fapt, o mare libertate de alegere. Ceea ce e rarisim la o piesă cu un singur personaj (de obicei, la piesele cu mai multe personaje, unul dintre ele are o mare libertate – de acțiune și/sau de care mai vreți voi – pusă în antiteză cu limitele celorlalte personaje).

Krapp își găsește în tandemul Toma Dănilă – Constantin Cojocaru un alter ego pe măsura lui. Beckett ar fi fost mulțumit de ce se joacă la unteatru acum, deși, din punctul meu de vedere, Krapp devine mult prea previzibil pe alocuri. Dar, de altfel, ni se arată un Constantin Cojocaru care-și asumă integral rolul și care îi dă lui Krapp o mulțime de emoții, trăriri interioare și mnifestări comportamentale dintre cele mai diverse. E de admirat viteza cu care sare de la o emoție la alta, de la expresivitate facială la alta. Mi l-aș fi dorit de câteva ori în fața biroului, adică așezat între spectactori și birou, cred că ar fi dat și mai mult contur personajului. Toma Dănilă dă dovadă de discursivitate în construcția întregului spectacol și e de ascultat și ce-a gândit el să facă partr din universul sonor al spectacolului. O să vă surprind plăcut finalul, în mod cert!

Un one-man-show jucat la Sala Mică a untreatru care merită văzut și dezbătut la o cană de vin fiert, căci, iată, vine iarna peste noi! Mergeți să-l vedeți pe Constatin Cojocaru cum se răsfață în pielea lui Krapp fiind și cum a găsit el de cuviință să-i dea culoare și emoție acestuia.