-Fragment –

În dormitor, deasupra tăbliei de pat, atârna o fotografie cu mine, după lecţia de balet. Purtam în jurul taliei o fustă în formă de nufăr. Fotograful m-a pus să mă ridic pe vârfuri şi să ţin cu buricele degetelor marginea fustei. Zâmbesc aiurea. Sunt încordată ca o păpuşă de plastic. Mama îmi spunea să întind gura aia mai mult din spatele bliţului de la care clipeam. Ea m-a forţat să iau lecţii de balet. Eu aş fi vrut la handbal, dar ea mi-a zis că nu, fiindcă oricum eram prea băieţoasă. Ea decidea. La balet mă crăcănam cât puteam, dar profesoara îmi spunea că-mi rup oasele degeaba, că m-am născut stângace şi fără flexibilitate. Talpa dreaptă era întoarsă înspre interior din naştere, şi mergeam cocoşată. Mâncam aplecată pe jumătate peste masă şi duceam lingura până în fundul gâtului, spre dezgustul mamei care se întreba cine m-o fi făcut şi cu ce i-o fi greşit lui Dumnezeu. Semănam tatei, butucănosă şi prost-crescută.

Ne făcea des mâncare de mazăre. Când vedeam terciul verde, mi se apleca. Molfăiam boabele, le sugeam, le roteam dintr-o parte în alta în gură, până când mama îmi ordona să înghit pasta fadă. Tata mânca în tăcere. Era din nou vina lui, osoasă şi fără poftă de viaţă ca el. Urmau alte înghiţituri, la fel de supte şi molfăite, până mă trezeam cu o palmă scurtă peste tâmplă şi un „mănâncă odată că nu stau după tine toată ziulica, că m-ai tâmpit“. Mama avea dreptate. Eram slabă-moartă, de puteam să-mi număr coastele, şi între picioare aveam ditamai paranteza. Eram caraghioasă şi strâmbă, aşa zicea. Ai şi tu două beţe în loc de picioare. Pune nişte carne pe tine, că mi-e ruşine să ies cu tine aşa pe stradă.

Ea îşi petrecea zilele la maşina de cusut. Lăsa în urmă scame, fermoare, bucăţi de vâscoză, de mătase, bumbac, fâşii de imprimeuri, foarfece, nasturi, ace de siguranţă, ace cu gămălie, degetare, toate într-un morman nedesluşit pe care îl adunam la sfârşit. Când lucra la cute şi pliuri, mă ascundeam, fiindcă la pliuri se enerva şi nu voiam s-aud ce era la gura ei. Mama le cam drăcuia, asta e.

Erau după-amiezi când auzeam copiii din stradă spărgând pereţi la ţară-ţară, în timp ce eu rămâneam în casă să strâng mormane de resturi. Îi vedeam prin gardul de lemn verde cu braţele încrucişate bine, să ţină zidul, şi unul care alerga din direcţia opusă să-l spargă. Când nu-l spărgea, mă ofticam, că eu eram bună la ţară-ţară, cea mai bună de pe strada noastră, şi l-aş fi spart. Eu ştiam unde-i zidul slab – unde ţinea Tina care era molâie rău în braţe, sau bruscai încheieturile, şi zidul ceda fără forţă. Mă uitam din holul casei prin gardul de lemn verde şi mă scotea din minţi când îi vedeam că sunt tălâmbi şi se împiedică. Mă smiorcăiam în timp ce puneam elasticele albe în cutia lor, şi aşa se termina ziua.

La unsprezece noaptea se dădea stingerea, dar eu n-aveam chef să mă culc odată cu găinile. La unsprezece şi cinci minute îl auzeam pe tata sforăind din camera de zi unde dormeau. Aprindeam lanterna sub plapumă şi citeam romane. Citeam ce apucam, ce-mi dădeau colegii, cărţi de aventuri, romane poliţiste, de dragoste. Romanele istorice mă plictiseau. Pe toţi regii îi chema la fel şi n-aveam răbdare cu toţi anii lor de domnie. Asta era pentru tocilari. Eu nu eram tocilară. Într-o noapte m-a găsit tata, care se sculase şi văzuse lumină în cameră. După ce că-mi stricam ochii cu lanterna, mai citeam şi Femeia la 30 de ani, aşa că m-a pălmuit, fiindcă astea erau cărţi pentru bagaboante, „dumnezeii şi crucea mă-tii, că te-ai obrăznicit“. Eu nu mă supăram pe tata, că avea ochii blânzi, palme mari cu vene mov ieşite în relief, de îmi venea să i le dezlipesc de sub piele. Pe spate avea muşchi ce palpitau prin maioul jigărit, atunci când tăia lemne sau repara o clanţă. Era bonom şi retras în sine.

Mama mă ocăra. Eram înceată, schiloadă, nu mă ducea mintea, nu eram iute, nu ţineam cu nădejde oala cu mămăligă, ciuful din cap era prea zbârlit, aveam pete de sos pe haine, nu împachetam pantalonii şi prosoapele la linie. Mă trăgea de cozile împletite strâns, ca să nu-mi stea fruntea acoperită cu vreo pleaşcă de păr. Mulţi ani m-a tuns scurt, băieţeşte, fiindcă părul îmi mânca vitaminele şi oricum era prea des, n-aveam ce face cu ditamai claia. Aş fi vrut să fiu brici, s-o fac fericită. Mie nu-mi păsa, ea să fie fericită. Mama putea să râdă cu lacrimi, să hohotească de i se clătinau ţâţele mari, dar nu era fericită. Dintotdeauna avusese pleoapele grele cu jale şi melancolie, cu uitături sucite, încruntături sinistre apărute din senin, de puteam să jur că îi aud muşchii de pe faţă scrâşnind.

Era afectuoasă doar cu trandafirii de la poartă şi bujorul din colţul grădinii. Specia umană era exclusă din gesturile ei de tandreţe. Eram geloasă pe florile ei. Lui tata nu-i spunea o vorbă bună. Nu-i spunea pe nume. Îl îmbrâncea puţin, dacă voia să-i vorbească. Când am încercat odată să o iau în braţe, s-a speriat şi şi-a pierdut echilibrul. Ce te-a apucat, nu eşti întreagă, mi-a zis. Un colţ de masă îi intrase în coapsa dreaptă, iar eu am venit grămadă peste ea. De atunci m-am ferit să o îmbrăţişez. Gesturile de dragoste o stânjeneau.

Odată am gătit o găină din curte, ca să o impresionez, să mă iubească mai mult, să vadă că nu eram împiedicată. Plecaseră amândoi dimineaţa şi se întorceau seara. Aveam şase ore bune. O să cadă pe spate când o să vadă supa de găină. O să îmi zică bravo. O să fiu altcineva. Aşa îmi ziceam. Mergeam pe zece ani. Ştiam toate etapele supei, de la aluatul de tăiţei şi tăiatul fin, nu grosier, fiindcă nu se fierbeau bine şi mâncai cocă crudă la sfârşit, până la pătrunjelul adăugat când ai luat oala de pe foc. Verdeţurile nu se fierbeau, ci se lăsau pătrunse de aburul fierbinte. Aluatul se pregătea cu o mână de făină şi cu apă, apoi foaia translucidă se înfăşura în patru sau în şase. Pe muşama se presăra făină să nu se lipească, iar foaia se tăia în zdrenţe fine. Primul tăiţel era crestat şi strâmb. Al doilea se apropia de tăiţeii fini ai mamei. La al treilea, am luat rigla şi am început să tai milimetru cu milimetru. Oala aburindă de la sfârşit. O să ridice capacul şi o să plescăie de câteva ori cu polonicul dus la gură. O să spună că supa este extraordinară. Că tăiţeii se topesc pe limbă. Cantitatea de borş este extraordinară. Pătrunjelul a fost adăugat la momentul oportun. Supa este sublimă. Supa este zeiască. Mama este fericită. Eu nu sunt împiedicată. Eu am făcut supa. Eu. Mama o să zâmbească, o să-i apară gropiţa din obraji, o să fie fericită.

Găinile erau în spate. Am luat-o pe una mai tânără, să nu fiarbă mult. Mi se zbătea în braţe şi îmi intrau fulgi în nas. Am ieşit în poartă cu găina la subraţ şi un cuţit de bucătărie în mână, şi rugam trecătorii să mi-o taie, că eu nu ştiam s-o tai. I-aş fi rupt gâtul singură, dar prea se zbătea. Văzusem la tata cum se suceşte gâtul. Până la urmă mi-a înjunghiat-o nea Gigi, un vecin care se întorcea de la piaţă şi căruia i s-a făcut milă de cum stăteam cu ochii-n-soare. În scurt timp, capul găinii îmi atârna peste braţe. Nu mi-a fost frică decât atunci când i-am văzut ochii morţi, sticloşi, şi ciocul ţuguiat deschis de parcă stătea să vorbească. I-am zis să mă lase în pace, că nu era decât o găină, şi trebuia mâncată, că mama venea lihnită acasă. Am aruncat capul la gunoi şi am început jumulitul. Orătania dezgolită era acoperită de broboane doldora de grăsime. Am spălat-o pe dinafară, i-am scos organele, maţele, resturile, le-am dat la canal în faţa casei, am spălat-o pe dinăuntru, am frecat bine să nu rămână cheaguri de sânge, am tăiat-o în bucăţi şi am dat-o la fiert.

Am terminat supa la timp, am curăţat bucătăria, i-am aşteptat în camera de zi şi m-am rugat să fie bine, să nu se supere, începeam să am îndoieli, poate că totuşi n-ar fi vrut să le omor găina, poate trebuia una mai bătrână, asta încă oua, poate că tăiţeii n-au fost fierţi îndeajuns – teroarea de cocă crudă, ce bine ar fi să resuscitez totuşi găina, să nu fi făcut nimic, să fi stat în banca mea, aş fi putut să şterg pantofii, să ud aleea cu furtunul, aş fi greşit mai puţin, am riscat totul, o să-mi taie iar părul, de data asta la zero, o să fiu cheală, o să mă urâţesc, vai de mine ce-am făcut, vai de mine au venit, uite cum scrâşneşte yala a rău, o să fug, o să fug de-acasă, nu o să mă ierte niciodată, încă mai pot să mă salvez, să arunc supa, da, asta da idee, bâldâbâc pe toaletă, trag apa şi asta a fost, şi ce dacă nu mai e găina, ce ştiu eu de găină, păi poate i-au crescut aripi din nou, şi a zburat, sau poate au mâncat-o şoarecii, sau poate a furat-o nea Gigi, că e pofticios la găini.

Mama şi tata erau în mijlocul aleii care tăia curtea în două. Ea mergea înainte, deplasând greutatea corpului de pe un picior pe altul, oprindu-se câteodată de parcă o trecea câte-un junghi. Se îndreptau cu sacoşele de făină, mălai şi caltaboşi de la ţară. Inima mea bubuia. Mama era în pragul bucătăriei şi se uita la oală şi la fulgii care se iţeau din coşul de gunoi. Am zis să fac o supă, am zis că v-o fi foame, am spus, crezând că leşin. Să mă ierţi, te rog. Mama n-a zis nimic, şi-a deplasat trupul corpolent înspre aragaz, a ridicat capacul şi a dus polonicul la gură. După câteva plescăieli, mi-a zis că n-avea sare, că altfel era bună şi că de ce stăteam ca muta în mijlocul casei şi nu mă aşezam la masă odată!

Am văzut-o pe mama leşinând pentru prima oară când aveam unsprezece ani. Din acea zi am înţeles că mama va muri la un moment dat. Din acea zi am trăit cu frica morţii mamei.

Era sâmbătă, ziua în care se ştergea praful, se schimbau cearşafurile, se călcau cămăşile, se mătura în curte. Eram în camera mea. Strecuram cârpa întinsă pe arătător printre păpuşi şi bibelouri, deşi rămâneau dâre albicioase printre volanele şi picioruşele aşezate într-o ordine precisă, aşa cum o voia mama. Nu-mi plăcea să le mişc de la locul lor; fiindcă aş fi întinat o ierarhie sfântă, un altar bisericesc, aşa cum îl legiuise ea. Păpuşile erau mai mult ale ei, obiecte de admirat, cu care nu mă jucam. Le priveam ore în şir, le analizam genele de plastic care nu mişcau, ochii secretoşi, martori ai vieţii mele cotidiene, când mă sculam, când ascundeam bani de îngheţată în şifonier. Păpuşile erau îmbibate de tainele mele. Erau confidentele mele şi spioanele mamei. Îi suspectam pe toţi, pe Ancuţa cu capul ţuguiat, pe Ivan Turbincă, pe Zoica, cu obrajii ei graşi. Le porunceam să nu se mai prefacă, să-mi vorbească. Stăteau aliniaţi deasupra spetezei de nuc, în faţa ferestrei ce dădea spre grădină, de parcă erau nişte Isuşi în lorie, ca în pronaosul de la ţară. Era imposibil să le mut, să şterg praful. Să le văd apoi capitulând pe pat, cu cracii-n sus. Însă dârele de praf din ungherele la care nu ajungeam mă nelinişteau, aveam să fiu ocărâtă, şi nu voiam, voiam să fiu premiată, apreciată, să şterg praful cum nu mai fusese şters, să fie sărbătoare în casă. Le-am cerut iertare şi le-am luat una câte una, rezemându-le de tăblia patului, având grijă să nu le dau fundul în sus şi hainele pe dos, cu nasul ghemuit în cuvertură, să se răzbune apoi pe mine, să se transforme noaptea în draci, să-mi taie urechile şi limba. Le-am aliniat cu grijă la fel cum erau pe tronul lor. În urma lor rămăsese o pânză de păianjen întretăiată şi discontinuă. Am luat cârpa galbenă şi urmăream cum se acumulează la bază un fir înnegrit, îngroşat, care-mi plăcea, care-mi dădea o satisfacţie neaşteptată. Mă gândeam la firele de praf invizibile care se aştern în mod constant pe speteaza scaunelor, în fibra covorului, în spatele sobei.

Am auzit o buşitură, apoi o linişte sinistră. Maşina de cusut se rotea în gol şi se stingea treptat. Am strigat o dată „mama“ şi nu mi-a răspuns nimeni. M-am repezit în anticamera unde făcea croitorie. Manivela şi clapa de picior erau înţepenite, iar ea era întinsă pe jos, cu faţa la podea şi capul lângă cuier, fără să mişte. Purta rochia de bumbac cu mânecă scurtă, cu flori albastre imprimate pe un fundal alb. Ideea că nu mai avea faţă mă obseda. Că ochii ei erau morţi şi ficşi precum ai găinii cu capul tăiat. Era vina mea, căzuse din vina mea, păpuşile mă pedepsiseră, nu trebuia să le mut, nu le-a plăcut că le-am mutat, şi acum mama era întinsă pe jos, şi nu mişca. Tata nu era acasă. Mă simţeam nenorocită. Corpul mamei era greu, blocat între cuier şi maşină. Cuierul era îndesat cu mantouri de iarnă, fulare, genţi, căciuli de blană. Afară era zăpuşeală.

Când am întors-o cu faţa în sus, m-am aruncat peste pieptul ei să văd dacă respiră. Avea buzele negre şi pielea pământie, scursă. Nu o să mai mişte niciodată. Mama e înţepenită, tare ca podeaua. Mă scursesem o dată cu ea, în podea, în pământ. Maşina de cusut, anticamera, holul, grădina, Bucureştii Noi, plăcile tectonice, pământul în întregime, se scurgeau într-un hău unde mama nu mai era. Cu corpul mamei mort, eram la fel de moartă, eram inexistentă, aveam nevoie de corpolenţa ei, de vorbele ei iuţi, de asprimea ei, de braţele solide şi pielea ei rece chiar şi în timpul verii.

Atunci i-am simţit mâna pe ceafă. Faţa îi era lividă, însă avea ochii deschişi. Buzele se mişcau cu greutate, spunând „apă şi Furosemid“. În camera de zi era un sertar pitit. În sertar era o cutie veche de bomboane cu lichior care mirosea a farmacie. Mama o desfăcea de două-trei ori pe zi. Acolo trebuie să fie. Când a ajuns tata, Furosemidul o liniştise şi stăteam întinse pe podeaua de lemn. Mamei îi curgeau două fire roşii din nas, prelinse pe rochia cu imprimeu floral.

Din acea după-amiază, pastilele ei au devenit treaba mea, atunci când se prăbuşea, când vomita sânge, când îşi pierdea cunoştinţa pe nepusă masă. Pentru fiecare geamăt şi fiecare senzaţie exista o pastilă. Le inventariasem în grămăjoare ce corespundeau simptomelor şi momentelor zilei. Pe fundurile de sticlă sau pe spatele foliilor desenasem cercuri, steluţe, inimi. Inima albastră era Furosemid. Inima roşie era Enap. Ameţeli, slăbiciuni, tensiune mare, tensiune mică, greaţă, junghiuri, crampe – toate aveau un simbol. Îi cunoşteam corpul mai bine decât ea, de parcă îl trăiam amândouă concomitent. Senzaţiile ei deveniseră un limbaj hieroglific, dosit în sertarul cu medicamente. Destinul meu era să o fac bine, să-i uşurez simptomele, să îi eliberez inima înceată şi căile respiratorii, să înceteze cu această moarte bântuitoare, care insista cu perversitate, parcă dorind să mă înspăimânte dinadins, să vadă până unde merge devotamentul meu, şi cum m-aş fi comportat după ce ea n-ar mai fi fost.

Plăcerea ei sadică era să-mi descrie viaţa de după moartea ei. Aveam să mă descurc, aveam s-o uit, era mulţumită dacă îi aduceam o floare la mormânt ocazional, când aveam o după-amiază liberă, dacă mi-era la îndemână, dacă nu ocoleam. Nu mai ştiam dacă era frica ei de moarte cu adevărat, sau obsesia de a cultiva această frică în vinele mele, de a mă face să exist în umbra sfârşitului încă din copilărie, de a spulbera credinţa naivă într-o existenţă tihnită, prelungită la nesfârşit în imaginaţia infantilă, cu o mamă nemuritoare. M-am făcut mare de la unsprezece ani, când în mare parte coordonatele vieţii se reduseseră la compoziţiile chimice care intrau în inima ei, astfel încât să nu cedeze. O vedeam scuipând pungi de sânge din senin, pe gură sau pe nas, care intrau în fibra feţei de masă apretate, în covor, pe podeaua din hol, pete care rămâneau oricât le-aş fi săpunit. Casa era tatuată cu măruntaiele mamei. O lăsam leşinată şi deschideam sertarul pitit cu sânge rece, de unde luam folia corespunzătoare, apoi pisam pastila şi o dizolvam în apă, strecurându-i licoarea amară în gură. Dinţii erau încleştaţi, aşa că îi forţam maxilarul. Picuram strop cu strop, având grijă să nu se facă limba rotocol, să nu se înece.