Despre prima carte recomandată aici, cea a Simonei Antonescu, am mai vorbit deja pe bookhub.ro, întrucât am publicat un fragment în avanpremieră aici. Simona Antonescu e o scriitoare care-și (re)confirmă valoarea cu fiecare nouă carte dată lecturare cititorilor de literatură bună. În „Hanul lui Manuc” găsim rescrisă istoria unui loc cu atât de multe semnificații pentru bucureșteni, rescriere ce ascunde în spatele rândurilor credința că fără să ne cunoaștem trecutul nu vom putea avea un viitor pe măsura așteptărilor.
„Mergând încet pe urmele smocurilor de ștevie, se îndepărtaseră de căsuța scundă a doftoroaiei. În jurul lor, câmpul pustiu respira liniștit. O prigorie cu coada lungă alerga într-un zbor frânt, urmărind pesemne vreo albină. Erau într-o altă lume. Ceea ce le despărțea de toate cele cunoscute era tăcerea întinsă și așteptarea înfrigurată a următoarelor cuvinte ale doftoroaiei.
Sufletul Ruxandrei înțelesese că, într-o clipă, totul se va schimba, pentru totdeauna și fără putință de întoarcere. Știù că va plânge după zilele de dinaintea măruturisirii. Era însă prea târziu acum ca să mai oprească cele începute. O tristețe de om bătrân o cuprinse, și o deznădejde până atunci necunoscută îi umbri ochii. Ce altceva ar mai putea fi o minciună? Cât este adevăr și câtă măsluire, în scurta ei viață?
– Pentru binele nostru se făcea aceasta, fata babei, șopti doftoroaia, mângâind cu gesturi înțelegătoare amândouă mâinile jupâniței împreunate între palmele sale, când pe una, când pe alta, sărutându-le tot pe rând și căutând în ochii fetei cu milă. Copilelor mici nu se numește vârsta până ce nu se ridică mai năltuțe, apoi se hotărăsc câte doi-trei ani mai puțin, așa fel ca să le treacă rândul până când se fac de măritat, iar părinții să le poată da după creștini.
– Vârsta fetelor este măsluită? vorbi Ruxandra într-un târziu, cu cele dintâi porniri muiate de vederea doftoroaiei ce-i săruta mâinile, căindu-se pentru vinovății ce nu erau ale ei. Babă Niculină, câți am?
– Ești de paisprezece ani și mergi pe-al cinsprezecelea. jupâniță Ruxăndriță, răspunse baba.”
Proaspăt ieșită de sub tipar și îndelung așteptată de cititori este „Cel care cheamă câinii” de Lucian Dan Teodorovici. O poveste reală despre încercarea de a supraviețui prin ficțiune, o narațiune alertă și acaparantă despre lumi care se construiesc acolo unde limitele organismului nu te lasă sa ajungi. Romanul autobiografic al lui Teodorovici promite să ajungă bestseller încă de la lansare.
„Na-m știut niciodată ce să fac cu zilele astea dintre Crăciun și Revelion. Sunt zile în care nu poți începe nimic, căci vine un an nou și-ți muți acolo, în el, orice proiect, orice schimbare pe care te pregătești s-o faci, ba chiar orice gând proaspăt. Nici să sfârșești ceva n-ai cum în zilele astea, pentru că, în mod normal, te-ai ocupat deja de toate până-n Crăciun, n-ai lăsat chestiunile neterminate să se lungească între sărbători. Sunt, așa-mi par mie cel puțin, singurele zile-n an în care ești doar spectator: ți se perindă dinaintea ochilor, fără să te simți cuprins de ele, fără să le ajuți în vreun fel să treacă. Le privești din afară și le lași să se ducă.
Am și-acum senzația asta, dar numai pentru că am exersat-o an de an, iar ea se instalează firesc, dintr-o lungă obișnuință. Altfel, e pentru prima dată când zilele nu-mi sunt diferite de multe altele anterioare Crăciunului și de multe altele care vor urma Anului Nou. Niște zile contemplate. Pe care nu prea ai cum să le lași să treacă pe lângă tine decât gândind sau făcând nimicuri. Iar din nimicurile astea, cumva, mintea mea a ajuns la concluzia că se poate construi o carte. Mintea mea mă pune-n situații ciudate uneori, dar nu prea găsesc unghiuri bune în care să mă poziționez astfel încât să mă simt protejat în vreo luptă împotriva ei.”
Ioan-Florin Florescu revine în atenția noastră cu un „Jurnal scoțian”. Dacă până acum el era cunoscut publicului din România pentru scrierile sale teologice, iată că de data aceasta a ales să strângă între coperțile unui volum o parte din textele de pe blogul cu același nume pe care Ioan-Florin Florescu a început sa-l tina, cu intermitențe, după ce s-a mutat cu familia în Scoția, în vara anului 2011.
«renul lui Iisus
Citesc în foaia unei parohii scoțiene relatarea unei serbări de Crăciun într-o școală primară. La invitația bisericii, copiii au montat pentru serbarea școlară o scenetă creștină, dar în stilul „corect politic”: Santa intră în scenă într-o sanie trasă de un ren și împarte daruri unui grup de copii, care sugerează prin veșminte și machiaj diversitatea etnică. În sanie rămâne o jucărie, ultima, pe care o vor toții copiii: un „nou-născut” (pruncul Iisus), adică o păpușă înfășată în scutece, care, până la urmă, spre împăcarea tuturor, trece din mână în mână și este legănată și iubită. Foarte frumos.
Povestea însă e alta, abia sugerată cu discreție de autorul articolului. În clasa respectivă se afla și un copil musulman, Ahmed, care a vrut să joace în scenetă alături de colegii săi. Învățătoarea a vorbit cu părinții copilului și le-a cerut acordul, iar aceștia au acceptat, cu condiția ca Ahmed să nu joace un rol „creștin”. Și astfel micul musulman nu s-a numărat printre copiii care l-au legănat pe Iisus, ci a primit rolul laic și mai modest al…renului!
Iată cum povestea celor trei magi de la Răsărit a fost completată, cu umorul involuntar al timpurilor postmoderne, de renul Ahmed care a tras la sania pruncului Iisus.»
