Thomas Merton și viețile Părinților Deșertului

Thomas Merton, un călugăr trapist american care nu s-a pierdut în patimile și pericolele traiului în comuniune. Un mare învățător al Bisericii Catolice, un cărturar în cel mai profund sens al cuvântului, preocupat, printre altele, de începuturile creștinismului ca religie universală. Editura Paralela 45 deschide noua colecție, Tradiții spirituale, cu una din cele mai celebre cărți scrisă de Merton și anume Înțelepciunea Părinților Deșertului, în fapt o istorie pe cât de succintă, pe atât de cuprinzătoare, a începuturilor vieții monahale (creștine) în Europa. O suită de 15 cursuri, fiecare în parte dedicat unui sfânt/sfinte pustnic sau cenobitic, dar a cărui/cărei viață spirituală/creștină este profund legată de Deșert.

Imaginea detaliată a cenobitismului pahomian poate părea puțin intimidantă. Privită doar din exterior, ea poate înșela.

Duhul Sf. Pahomie nu a fost doar unul de eficiență militară, ci și unul de profundă iubire creștină. Iubirea era la rangul cel mai de cinste în viața cenobitică. Cu toate acestea, atunci când cineva concepe legi pentru o astfel de organizație monahală mare și creează un sistem atât de complex destinat călugărilor, există întotdeauna pericolul grav ca totul să devină un [simplu]mecanism, o mare afacere sau un stabiliment militar.

Pericolul pentru pustnici este individualismul și anarhia. Pericolul pentru cenobiți este organizarea excesivă, totalitarismul și rutina mecanică. În ambele cazuri, singurul remediu este încrederea în [lucrările] harului, alipirea de Duhul Sfânt, care infuzează viața dumnezeiască în suflete, inspirând regulile și legile prin „suflarea [Sa] de viață”, fără de care acestea rămân doar forme goale. (din Cursul 5. Sf Pahomie și cenobiții)

Părinții Deșertului sunt primii sfinți care au contribuit în mod decisiv la răspândirea creștinismului, dar și la dezvoltarea vieții monastice. În primele secole de după Hristos, pericolele cele mai mari pentru creștini veneau dinspre excese de tot felul: habotnicia, lipsa totală de comunicare cu ceilalți creștini, închinarea vieții exclusiv rugăciunii etc. Thomas Merton, el însuși călugăr, vorbește despre toate aceste pericole ca fiind etape firești pe calea comuniunii cu Dumnezeu și a desăvârșirii. Să-ți închini viața lui Dumnezeu înseamnă mult mai multe decât a te ruga și, eventual, a te închide între zidurile unei mănăstiri. Pe de altă parte, Merton în fiecare curs nu uită să prezinte contextul istoric, cadrul mai larg al vieții fiecărui sfânt în parte. Unora li s-ar părea fără rost acest demers, mă refer aici la teologici, dar profanilor le vor fi utile toate aceste informații.

Dacă vrem să le înțelegem pe deplin vocația contemplativă, trebuie să fim capabili să înțelegem inutilitatea, „nebunia” stâlpnicilor. Nebunia pentru Dumnezeu este mai mare decât înțelepciunea oamenilor. Este un protest împotriva preocupărilor lumești: politică, lupte politico-teologice, ambiții ecleziastice și seculare etc. Sf. Simion a convertit mii de păgâni. (din Cursul 10. Monahismul în Mesopotamia și Siria)

Traducerea cărții în limba română vine într-un moment deloc favorabil credinței și vieții spirituale în general; credincioșii (indiferent de ce rit ar fi aceștia) sunt puși la grele încercări de atei, agnostici sau oameni obișnuiți; simplul gând că cineva poate crede în existența unei divinități protectoare stârnește dezbateri aprinse în anumite comunități de idei și îi face pe aceștia să adopte două atitudini, niciuna de dorit: fie devin habotnici (adică ultrareligioși, deci extremiști), fie se retrag din viața socială și refuză orice dialog cu un necredincios. Când prezintă viețile Părinților Deșertului, Merton aduce în discuție și aceste pericole, excese derivate din lipsa măsurii și a unei slabe pregătiri spirituale și/sau duhovnicești. Niciunul dintre sfinții prezentați în carte n-a avut o viață ușoară, ferită de patimi sau greutăți de tot felul. Este meritul autorului că pune în ordine faptele și evenimentele importante din viețile Părinților, evidențiind pentru fiecare în parte originea sau cauzele, dar și efectele, urmările. Cu alte cuvinte, sfințenia nu s-a câștigat deloc ușor, din contra.

Principala preocupare a vieții în pustie este căutarea lui Dumnezeu, căutarea mântuirii. Salutul comun între Părinții Deșertului este sotheis – „Să fii mântuit!” Multe dintre rostiri reprezintă pur și simplu răspunsuri la întrebarea „CE ar trebui să fac…?” Prin urmare răspunsurile sunt rezumate simple, succinte și rudimentare ale unora dintre principalele obligații ale unui călugăr.

Să ne amintim însă că ele constituie fragmente de sfaturi date unei anumite persoane; prin urmare, ele sunt răspunsuri la nevoi individuale specifice și nu reprezintă în sine răspunsul universal la orice întrebare. Ele trebuie puse cap la cap și văzute în perspectivă, în lumina acestor circumstanțe speciale. (din Cursul 10. Monahismul în Mesopotamia și Siria)

Dincolo de ordinea cronologică a volumului există și o oarecare ordine care transcende spațiul și timpul. Pentru Thomas Merton (ca și pentru orice bun slujitor al Bisericii, ca instituție) limitele temporale nu sunt foarte importante, de aceea cartea nu abundă deloc în ani, din contra. A nu se înțelege că nu există niște repere temporale, ar fi fost lipsit de logică internă discursul dacă ar fi fost așa. Dar această așezare a faptelor Părinților Deșertului în istoria profană derivă din suita de conflicte cărora sfinții au trebuit să le facă față. Multe din ispitele cu care s-au luptat aceștia sunt prezente și în viețile călugărilor contemporani, dar există și ispite care astăzi și-au pierdut consistența, nu mai au cum să apară, pentru că au legătură directă cu stilul de viață specific și cu nivelul de dezvoltare al societății.

Sf. Ioana Casian este marele scriitor monahal – pentru călugări, maestrul vieții duhovnicești prin excelență, „izvorul” [ei]pentru toți cei din Apus. Este un clasic, profund atașat de tradiție. El este o sursă perfectă [și] pentru întreaga tradiție a monahismului răsăritean – practic, doctrina lui Origen adaptată de Evagrie pentru călugări -, care rezumă tot ceea ce am discutat până acum din gândirea patristică.

Spre deosebire de Paladie, de exemplu, el se remarcă prin înțelegerea elementelor esențiale ale monahismului, evitând detaliile excentrice. El nu este un simplu compilator, ci dă dovadă de un talent literar real și de o capacitatea de a structura ideile într-o sinteză originală, valabilă pentru toți. El a propagat în Apus doctrina vieții active și a celei contemplative. Este interesant, uman, bun observator și psiholog, maestru cumpătat al vieții duhovnicești, orice călugăr ar trebui să-l cunoască temeinic. (din Cursul 13. Maestrul vieții duhnovnicești: Sf. Ioan Casian)

Ce e important la Thomas Merton este felul cum așază informațiile în pagină; se străduiește să nu judece, se limitează la a pune la un loc date și fapte, în speranța că va contura portrete edificatoare. Îi reușește cu asupra de măsură demersul, care este pus sub semnul rigorii, dar în același timp ghicim în fiecare curs personalitatea călugărului trapist. Așa cum spune și editorul de limbă engleză, aproape că-l vezi pe Merton râzând sau mustăcind pe alocuri.

Este înșelător să folosim termenul de „semipelagianism” pentru Sf. Ioan Casian, ca și cum am sugera că el a simpatizat cu Pelagius și a adoptat o variantă a doctrinei eretice a acestuia. Sf. Ioan Casian este mai aproape de Sf. Augustin decât de Pelagius. Cartea 12 a Așezărilor… -referitoare la mândrie – este probabil îndreptată împotriva pelagienilor. În scrierile sale antinestoriene, Sf. Ioan Casian condamnă în mod explicit negarea mântuirii de către Pelagius. Pelagius susținea că omul era pe deplin capabil să-și obțină propria mântuire chiar și după păcatul originar și că Iisus a venit doar ca „o inspirație” și ca „un model de virtute”. Sf. Ioan Casian ne învață că, pentru desăvârșirea sfințeniei, este necesar harul și sugerează că, fără har, se poate începe lucrarea sfințirii, dar ea nu se poate duce la bun sfârșit, c u alte cuvinte, că și fără har putem face ceva în direcția mântuirii sufletelor [noastre]. Sf. Ioan Casian poate fi, cu toate acestea, acuzat de această eroare datorită textelor în care spune că Iisus a declarat că nu ar putea face nimic de unul singur și că – a fortiori – trebuie să spunem același lucru:

[Iisus] spune, în persoana umanității sale asumate, că El nu este capabil să facă nimic de unul singur; iar noi, țărână și cenușă, ne gândim că în acele lucruri care țin de mântuirea noastră nu avem nevoie de ajutorul lui Dumnezeu! (din Cursul 13. Maestrul vieții duhnovnicești: Sf. Ioan Casian)

Trapist, deci catolic, Thomas Merton se dovedește a fi un bun cunoscător al creștinismului în sine, mulți dintre Părinții Deșertului vor fi revendicați de ortodocși după Marea Schismă. Din acest punct de vedere este foarte utilă disocierea între viața spirituală și viața duhovnicească în sine, după cum este binevenită și menționarea tradițiilor care au alimentat discursul unora sau altora dintre Părinți. Acest aspect este evident în primele cursuri și mai puțin prezent în partea a doua a volumului, explicabilă această evoluție dacă ne gândim la timpul istoric concret când au trăit sfinții. Excelent puse accentele cu privire la organizarea vieții de mănăstire deloc ferită de excese la începuturi și excelent răspunsul la întrebarea „de ce astăzi nu mai există Părinți ai Deșertului”. Există și în România chilii săpate în piatră, ale unor călugări (sau sfinți) care au ales pustia în locul vieții monahale. Ele sunt integrate unui circuit turistic destinat celor care vor să cunoască începuturile organizării vieții monahale pe teritoriul românesc, dar multe sunt ferite de ochii curioși ai turiștilor, dintr-o nevoie a călugărițelor sau călugărilor de a se retrage în acele locuri atunci când au nevoie de pace sufletească sau vor să găsească răspunsuri la dileme arzătoare.

Care este scopul vieții monahale? Skopos și telos – obiectivul imediat și destinația finală. Este prima distincție care trebuie făcută. Viața monahală, fiind o „artă”, are aceste două scopuri distincte: unul imediat, celălalt final. Când fermierul curăță pământul și uneltele, face aceasta ca să se pregătească pentru însămânțare: această pregătire este skopos. Telos este recolta. În viața monahală avem [de asemenea]un skopos și telos; pentru ele facem toate eforturile și înfruntăm toate greutățile. Știm ce căutăm, iar acest lucru este suficient pentru a merita orice sacrificiu.

Dacă nu știți ce urmăriți este mult mai greu – de fapt, aproape imposibil – să vă dedicați [acelei]căutări. (din Cursul 14. Convorbirile duhovnicești ale Sf. Ioan Casian)

Înțelepciunea Părinților Deșertului de Thomas Merton se citește pe cât de ușor, pe atât de profund. Nu există curs pe marginea căruia să nu vă notați ceva, o întrebare sau un loc de unde să începeți un studiu mai profund. Un volum util viitorilor istorici, căci vorbim despre o parte importantă a istoriei universale. În același timp, Înțelepciunea Părinților Deșertului de Thomas Merton se poate citi și cu ochi de profan curios să afle câte ceva despre originile creștinismului și ale vieților sfinților regăsiți în calendarele creștinătății.

Trebuie să știm ce patimi se nasc în suflet din postul trupului, din înfrânare, din psalmodia în cor, din rugăciunea în tăcere, din renunțarea la proprietate, din austeritatea veșmintelor; ce patimi se trezesc în noi când nevoința noastră este mai bună decât cea a fratelui nostru; ce patimi vin la noi din știința gândurilor; în ce patimi cădem atunci când biruim dragostea stomacului pentru mâncare; ce alte [patimi]se trezesc împotriva noastră când, în cele din urmă, ieșim învingători în războiul împotriva curviei; ce patimi se nasc în noi prin ascultarea de episcop și ce patimi prin ascultarea față de toți [ceilalți]; care sunt gândurile prezente în noi când ne răzvrătim împotriva ascultării și prin ce învățătură putem birui gândurile de nesupunere față de duhovnic; prin ce gând scăpăm de îndreptățirea propriei cunoașteri etc. (din Cursul 15. Filoxenie din Mabbug)

Înțelepciunea Părinților Deșertului de Thomas Merton