Dual și nu ambivalență, dualitatea aceea pe care o simțim și-n oase, care ne pătrunde în suflet și-n inimă și roade, roade, până la os. Dualitatea derivată din incertitudine. Paradoxul face să trăim vremuri prea puțin prielnice dual(ității), vremurile puse sub semnul solitudinii, al izolării și lipsei de comunicare, a vorbi despre dualitate e ca și cum ai vorbi despre ceva ce nu mai există de multă vreme. Și totuși, trăim în formule de coabitare care se diversifică de la o zi la alta, în funcție de ce și câte reguli (de socializare) suntem dispuși de respectăm. Dacă acum mai bine de două decenii, colocatarii erau studenți și împărțeau cheltuielile și spațiul comun după cum îi tăia capul, astăzi această formă de locuire este specifică și celor care muncesc de ani de zile în corporații sau diverse alte locuri și care nu reușesc să se desprindă de ideea de „provizoriu”. Casa lor nu este a lor, iar gospodărirea în comun a unor lucruri și spații care nu le aparțin nu li se pare atât de dificilă cum li se a fi locuirea într-un spațiu doar al lor. Există iubiri născute în aceste spații aflate sub imperiul provizoratului, al timpului suspendat, iubiri destinate eșuării din start, după cum există și iubiri care se maturizează odată cu primii pași în viața de dincolo de ziduri.
credit foto Adi Bulboacă
Ca să vorbească despre toate aceste lucruri, Leta Popescu a ales tăcerea, adică nonverbalul. Trioul format din Vlad Udrescu (cel care intră primul în scenă, cel mai fragil, dar și cel mai impozant din punct de vedere fizic), George Albert Costea (temperamental, frustrat, ba chiar complexat pe alocuri, excesiv și deloc plictisitor) și Mihaela Velicu(mărul discordiei, martorul tăcut al suferinței celorlalți doi, confidenta și prietena de nădejde) a scris povestea cu atât de multă intensitate, încât poți să ieși din sală cu dureri de stomac. Relațiile se construiesc încet, uneori cu o lentoare înnebunitoare, alteori se descompun cu o viteză uluitoare, iar trecerea de la o stare la alta se face după cum e și-n realitate, total neașteptat. Se fac clătite, după rețeta clasică. La un moment dat ai impresia că cei trei au uitat de plita încinsă și de faptul că ei vor, în fond, să mănânce. Clătitele se adună în teanc, îți trece prin cap că s-ar putea face chiar și un tort de clătite (la ce bun atâta frișcă bătută în văzul tuturor?), dar la final îți dai seama că tortul ar fi fost expresia relației perfecte, funcționale, dintre cei trei, ceea ce nu e cazul.
credit foto Adi Bulboacă
Se folosesc ingredientele în cantități excesive; ouăle ajung și pe jos, făina ajunge să formeze mici nori plutitori deasupra mesei, esența de rom o simți în nări, coaja de lămâie e rasă cu furie, zahărul vanilat e în exces și el. Doar ceaiul e cum trebuie, până la urmă ce mare lucru să pui plicurile în căni? În realitate, fiecare gest, fiecare mișcare și fiecare relație conțin în sine tensiuni greu de tradus în vorbe. Milimetric lucrat fiecare pas, fiecare mișcare de braț, uneori corpurile se mișcă din inerție, alteori cu încetinitorul, niciodată cu viteza normală, cea la care te și aștepți. Așa se explică și de ce ultima parte a spectacolului pare că nu se mai sfârșește, mă refer la tot ce urmează după ce auzi vocea Mădălinei Manole.
credit foto Adi Bulboacă
Dacă până atunci, flirtul părea nevinovat și bătălia pentru inima fetei nu se arăta a fi cu victime, din momentul așezării la masă totul se transformă. E momentul de după ce victima s-a ridicat de la sol, iar urma lăsată pe podea este ocolită cu grijă de toți. Urma aceea, atât de impersonală și cu un contur care denotă fragilitate e cea mai bună dovadă că au povestea n-a fost inventată, a existat, are substanța concretului, chit că e de un absurd greu de suportat pe alocuri. E povestea unei suferințe comune, căci fiecare dintre cei trei a ajuns la final stors de energie, vindecat sau nu, asta rămâne de văzut.
Cei trei au înțeles perfect ce au de făcut și și-au asumat fiecare moment în parte. Meritul Letei Popescu este că a nuanțat fiecare caracter în parte, a delimitat foarte clar atitudinile și personalitățile fiecăruia, astfel încât ai momente când iubești pe unul și urăști pe celălalt sau viceversa. O construcție în detaliu care nu s-a fracturat, a curs sub spectatorilor perfect, semn că Florin Fieroiu a știut să adauge liantul necesar aducerii în aceiași poveste a celor trei protagoniști.
Întâmplarea face ca zilele trecute să mă gândesc la Călin (povestea modernă), o monodramă în regia lui Horia Suru, cu Eliza Noemi Judeu (Teatrul Municipal Bacovia, 2014). În ambele spectacole nu se scoate un cuvânt, în ambele spectacole intensitatea durerii este copleșitoare, în ambele spectacole există un moment muzical românesc (în cel de la Bacău cântă Mihaela Runceanu). Diferă drama, motivul/motivele suferinței, dar felul cum se construiesc cele două spectacole au ceva în comun: arta de a lucra în detaliu cu actorul, de a-l face să-și asume personajul până la o identificare totală. Spectacolul Letei Popescu mi-a readus aminte de ce iubesc teatrul: pentru că este artă, înainte de orice artă. Iar asta nu poate face oricine!
Dual, un performance despre prietenie – Teatrelli
Concept: ???? ???????, ?????? ???̆????, ?????? ???????
Performeri: ?????? ?????? ??????, ??????? ??????, ???? ???????
