Profesorii au nevoie de cărți în care să găsească, măcar parțial, răspunsuri la întrebările dificile referitoare la mecanismele învățării.
Daniel Willingham adună în această carte valoroasă cele mai frecvente situații cărora le-a căutat o rezolvare încă din 2002, prin materialele publicate pe platforma American Educator, susținută de American Federation of Teachers. Publicul-țintă al acestui ghid practic cu suport teoretic este învățământul preuniversitar, fără să fie totuși o lucrare de nișă, dimpotrivă, păstrând o bună deschidere către orice tip de lector interesat de științele educației.
Lecturile cu dimensiune educativă contribuie la formarea obișnuinței de a reflecta constant la îmbunătățirea uneia dintre celei mai delicate relații, profesor-elevi, în așa fel încât învățarea să nu fie ostilă – să fie, măcar la nivel de aspitație, o bucurie.
De ce nu le place elevilor școala? este o întrebare-cheie, care, odată dezbătută, poate constitui un punct de plecare în restabilirea motivației, a curiozității, a pasiunii pentru cunoaștere, într-o societate ale cărei priorități sunt în continuă redefinire, și nu neapărat în dimensiunea culturală.
Profesorul reflexiv, preocupat de învățarea autentică, nu trece ușor peste nelămuriri:
unde se produce învățarea?
de ce nu învață elevii din clasă?
ce îi împiedică?
de ce sunt elevii superficiali?
de ce nu le place să învețe?
de ce nu înțeleg toți, deși au avut parte de aceleași explicații?
ce orar au la școală?
de ce nu știu elevii cum (metode, procedee) să învețe?
de ce au învățat să-și măsoare progresul?
cum procedează atunci când n-au înțeles lecția din clasă, la cine apelează?
dacă ar ști cum funcționează gândirea lor, le-ar fi mai ușor să învețe?
ce putem face, în aceste condiții, pentru ca eficiența învățării să crească?
O parte dintre răspunsurile posibile le știm, fără îndoială, din experiența la clasă, însă vor rămâne întotdeauna întrebări cu răspuns „în pronunțare”, ambiguu sau controversat. Preocuparea profesorului pentru ca elevilor să le placă mai mult la școală mi se pare fundamentală.
Autorul, specialist în științe cognitive, observă că profesorii intră în sala de clasă cu un „răspuns”. Termenul „răspuns” se referă la conținutul lecției. Orice profesor are, la începutul orei, niște obiective de atins, un conținut ca sprijin, strategii didactice și speranța că elevii vor înțelege din clasă lecția predată.
Din practică, știm că lucrurile nu sunt simple – timpul alocat lecției este limitat, elevii nu intră neapărat la oră cu dorința de a afla ceva nou, unii nu înțeleg lecția și foarte puțini pot să răspundă, acasă, la întrebarea „Ce-ai făcut azi la școală?”
Cartea lui Daniel T. Willingham pleacă de la ideea că „răspunsul” vine prea repede, profesorii având convingerea că explicațiile detaliate și clare sunt suficiente pentru a garanta învățarea, dar întrebările nu au fost rostite, nu s-a creat contextul propice gândirii, „spațiul de lucru” (cel în care se activează capacitatea cognitivă) nu are caracteristici ideale. În consecință, învățarea nu se produce în absența reflecției.
Scrisă într-o manieră accesibilă, cu reluarea sistematică a principalelor teze, lucrarea arată că învățarea se realizează în memoria de lucru, care este un spațiu limitat. Prin transfer sau doar reamintire, sunt preluate în memoria de lucru informații din memoria de lungă durată – cunoștințe și procese dobândite prin experiențe factuale, nu abstracte. Calitatea învățării depinde de calitatea memoriei de lungă durată. E doar o impresie că gândirea funcționează rapid, de fapt, gândirea este lentă și presupune parcurgerea unor stadii.
Elevilor le place mai mult la școală atunci când înțeleg lecția, sensul efortului, când capătă obiective personale autentice și voința de a le împlini. Înțelegerea se produce în spațiul de lucru, susținută fiind de informația preluată din mediu și de memoria de lungă durată.
Despre cartea lui Daniel T. Willingham a vorbit Măriuca Talpeș într-o conferință care a avut ca subiect felul în care învață adulții. De asemenea, unul dintre atelierele Universității de vară Merito Bucovina, 10-14 august 2025, a fost construit în jurul acestei cărți care, evaluând fundamentele învățării, folosește în argumentare instrumentele logicii, ale gândirii critice și ale bunului-simț, devoalând mituri și stereotipii ieșite din actualitate.
Despre autor găsim informații în prezentarea editurii:
Daniel T. Willingham a absolvit Duke University în 1983 și este licențiat în psihologie. În 1990 a obținut doctoratul în psihologie cognitivă la Harvard University. În prezent e profesor de psihologie la University of Virginia, unde predă din 1992. Este autorul mai multor cărți, iar lucrările sale pe tema educației.
Las mai jos alte fragmente:
„Asigură-te că le dai elevilor teme pe măsura lor
Când spun problemă, nu mă refer neapărat la o întrebare adresată de profesor întregii clase ori la un joc matematic. Mă refer la o activitate cognitivă care implică o provocare moderată pentru elevi; de exemplu, să descifreze semnificația unei poezii ori să găsească noi întrebuințări pentru materialele reciclabile. Activitățile cognitive de felul acesta constituie, fără doar și poate, partea cea mai importantă a actului predării – la urma urmei, scopul nostru este ca elevii să învețe să gândească singuri. Însă fără un pic de atenție, un plan de lecție se poate transforma într-un lung şir de explicații din partea profesorului, care nu prea mai lasă loc vreunei probleme de rezolvat. Aşadar, trebuie să-ți verifici cu grijă fiecare plan de lecție, acordând o atenție specială activităților cognitive rezervate elevilor. Cât de des apar în plan astfel de activități? Sunt intercalate cu pauze de odihnă pentru creier?” (p. 44)
*
„Profesoara A e mucalită. Ea are mai tot timpul o poantă de zis şi nu scapă niciodată prilejul de a veni cu un exemplu comic.
Profesoara B e cloșca. Foarte grijulie, aceasta e mereu gata să te îndrume aproape ca pe un copil mic și neajutorat, dar e aşa de drăgăstoasă, încât n-ai cum să te superi pe ea. Studenții o poreclesc mămuca.
Profesorul C e povestitorul. El ilustrează aproape orice temă cu o întâmplare din propria viață. Are un stil de predare domol şi cumpătat, iar el, ca om, e tăcut și modest.
Profesorul D e omul-spectacol. Ar aprinde și focuri de artificii în sala de curs, dacă s-ar putea. Chiar dacă materia pe care o predă nu se pretează în mod special la demonstrații, el investește o grămadă de timp și energie pentru a concepe exemple interesante, multe dintre ele implicând tot felul de machete pe care le face acasă.” (p. 113)
*
„Memorie de lucru: spațiul mental în care păstrezi provizoriu informațiile cu care intri în contact, având și rolul de sediu al gândirii. De obicei, este considerată sinonimă cu mintea conștientă și are o capacitate limitată. Unul dintre motivele cel mai frecvent întâlnite pentru care oamenii ajung să se confrunte cu momente de confuzie e supraîncărcarea memoriei de lucru.
*
Memorie de lungă durată: spațiul de depozitare al minții, unde sunt înmagazinate atât cunoștințele faptice, cât și cunoștințele procedurale (care ne spun cum să facem diferite lucruri). Informațiile nu ajung cu ușurință în memoria de lungă durată, dar, odată ajunse acolo, au toate șansele să rămână fixate chiar și pentru totdeauna.” (p. 394)
*
„Cred că uneori noi, profesorii, suntem atât de nerăbdători să ajungem la răspunsuri, încât nu acordăm suficient timp construirii întrebării, probabil fiindcă pentru noi este evident care e întrebarea. Ceea ce, bineînţeles, nu-i valabil şi pentru elevi. Or, după cum am arătat în capitolul de față, tocmai întrebarea e cea care stârneşte interesul. Un răspuns primit de-a gata nu te entuziasmează. Ți-ai dat, poate, seama, că aş fi putut să organizez această carte în jurul principiilor psihologiei cognitive. În loc de asta, am organizat-o în jurul întrebărilor care (am considerat eu) li se vor părea interesante profesorilor.
Când faci un plan de lecție, începi cu informațiile pe care vrei să și le însușească elevii până la sfârşitul ei. Pasul următor îți cere să te gândești care ar putea fi întrebarea-cheie a lecției și cum poți so formulezi astfel încât să aibă nivelul de dificultate adecvat pentru a le capta atenția, ținând cont totodată de limitele lor cognitive.
Planifică momentele în care îi provoci pe elevi să gândească.
Adesea, profesorii încearcă să-i atragă pe elevi şi să-i facă atenţi la oră prezentându-le o problemă care cred ei că o să-i intereseze. De pildă, o întrebare precum: De ce există o lege care spune că trebuie să mergeţi la școală? ar putea fi o introducere bună la o lecție despre mecanismele de adoptare a legilor. O altă metodă la care poate recurge profesorul este să le facă o demonstrație ori să le prezinte un fapt surprinzător. Şi într-un caz, şi în celălalt, scopul este să-i provoace să gândească, să le ațâțe curiozitatea. E o tehnică eficientă, nimic de zis, însă n-ar strica să ne întrebăm dacă nu cumva astfel de strategii pot fi întrebuințate nu doar la începutul lecției, ci și după ce elevii și-au însuşit noţiunile de bază.” (p. 47)
„Asigură-te că elevii au suficiente cunoștințe relevante pentru a gândi critic
Scopul nostru nu e să le umplem elevilor capul cu informații doar ca să le aibă acolo, ci ca să-i ajute să gândească eficient. După cum am mai subliniat în capitolul de față, ca să gândești critic ai nevoie de cunoştinţe de bază. Gândirea critică nu însumează un set de metode pe care poţi să le aplici și să le perfecționezi independent de arsenalul tău de cunoștințe. Prin urmare, e logic să te întrebi dacă elevii tăi au cunoștințele necesare ca să ducă la bun sfârşit un exercițiu de gândire critică pe care vrei să li-l dai ca temă. De pildă, am asistat odată la o oră la clasa a IV-a, în care învăţătoarea i-a întrebat pe copii cum ar fi, după părerea lor, să trăieşti într-o pădure tropicală. Deși mai discutaseră despre pădurile tropicale şi în ultimele două zile, copiii încă nu aveau cunoştinţele de bază care să-i ajute să vină cu altceva decât nişte răspunsuri superficiale de tipul: Păi… ar ploua tot timpul. La sfârşitul capitolului însă, când le-a pus aceeaşi întrebare, a primit nişte răspunsuri mult mai consistente. O fetiță i-a spus imediat că ea nu și-ar dori să trăiască acolo, fiindcă solul e sărac și e tot timpul umbră, ceea ce înseamnă că probabil ar fi nevoită să înceapă să mănânce și carne, or ea e vegetariană.
Acum, să ne-nţelegem, asta nu vrea să însemne: Pompează în ei tone de cunoștințe și abia după aceea încurajează-i pe copii să gândească! Normal că vrei ca ei să și gândească, în timp ce acumulează informații. Când conştientizezi că pentru gândirea critică e nevoie de cunoștințe, poți să schimbi felul în care formulezi întrebările și exercițiile de gândire critică, astfel încât să reflecte mai bine ceea ce știu elevii. (p. 87)
De ce nu le place elevilor școala? de Daniel T. Willingham
Editura: Paralela 45
Traducere: Emilia Ichim
Anul apariției: 2025
Nr. de pagini: 416
ISBN: 978-973-47-4233-2
Cartea poate fi cumpărată de aici.
