Pentru o Adevărată Revoluție

Mai mult decât provocatoare, în toate sensurile bune ale expresiei, această carte a regretatului George Bălan (a se vedea https://www.observatorcultural.ro/articol/a-cazut-o-stea-george-balan-1929-2022/, pentru cei care știu prea puțin sau deloc despre această personalitate autentică a culturii românești și universale), tradusă pentru Editura Sens de Cornelia-Silvia Savin și Vasile Savin. De oriunde ai reîncepe-o, te captează, te invită la o (re)gândire a unor concepte, o nouă relație va începe pentru neinițiat cu Muzica, înțelegi degrabă de ce George Bălan este considerat inițiatorul muzicosophiei.

De pildă, la pagina 110:

„Trebuie să asculți foarte superficial muzica și, de asemenea, să-ți fi făcut o imagine prea superficială despre divin pentru a vedea mai multă transparență în Requiem decât în Flautul fermecat: ne găsim aici în fața a două moduri de înțelegere a sacrului, moduri care, privite cu toată seriozitatea de care suntem în stare, ne vor îndrepta spre aceeași libertate interioară. Pe scurt, muzica bisericească a lui Mozart nu este partea sacră a creației sale, după cum nu am putea să-i privim restul operei ca fiind profană; ea nu este decât o formă aparte a caracterului sacru intrinsec gândirii muzicale mozartiene: de o religiozitate mai pronunțată, dar nu neapărat mai pură sau mai autentică.”

George Bălan

Așadar, numai de la acest fragment ales aleatoriu, înțelegem că este o carte (și) despre relația om-Dumnezeu, despre sacru și profan, despre gândire, care nu este numai neapărat „Logică”, ci și… Muzică, sau muzicală, „gândirea mozartiană” fiind și înțelepciune și iubire de înțelepciune, dar și metafizică (via Kierkegaard: „În lucrarea Ori… ori…, Kierkegaard mergea până la a amenința Biserica (protestantă) cu ieșirea din rândurile ei pentru a crea o nouă religie al cărei unic obiect de adorare ar fi… muzica lui Mozart.”, p.50), George Bălan introducând în istoria gândirii, printre altele, convingeri precum „că adevărul muzicii se manifestă pe un cu totul alt plan decât cel al literaturii care îi servește de suport sau pretext.” (p.51), Propunerea fiind chiar o… Revoluție (alta decât cea care a fost în… 1789!!!):

„Cristalina exuberanță mozartiană, asupra căreia evlavia tradițională nu avea nici o putere, semăna în serviciul religios al Bisericii catolice, care dura de aproape două mii de ani, sămânța unei credințe viitoare, esențial umană și muzicală. Iar această exuberanță era între altele cea a eliberării viitoare: sufletul scăpat de tutela apăsătoare a autorității care se interpusese între ea și Dumnezeul viu. Cu puțin înainte de 1789, o asemenea muzică făcea infinit mai mult pentru triumful drepturilor omului decât cei care urmau în curând să-i asasineze pe preoți și să distrugă altarele chiar în numele acestor drepturi. Dar câți înțeleg că această revoluție liniștită predicată de muzica mozartiană conține adevăratul spirit revoluționar, neîncetat profanat de vuietul mișcărilor sociale?” (p.351)

Începutul ultimului paragraf al cărții este și el clar, invitând la Revoluția Sunetului:

„A învăța să trăim și să murim în spiritul lui Mozart este o veritabilă revoluție în existența celui care a avut răbdare să înțeleagă și curajul de a traduce în fapte ceea ce a înțeles. O revoluție care nu numai că depășește de departe în îndrăzneală și măreție ceea ce ideologiile (filosofii, religii, esoterisme) preconizează, dar mai ales ne ajută să le scuturăm jugul: fiecare sistem de gândire, fiecare credință și fiecare ritual nu pune oare un căpăstru, adesea mai periculos decât ignoranța, armoniei spiritului nostru? Într-adevăr numai în sunet și prin el omul mai poate scăpa de demonii care îi dispută sufletul, de nebunia lumii în care este obligat să trăiască, în sfârșit de vacarmul pe care îl fac în jurul lui negustorii de înțelepciune înșelătoare și falșii profeți pentru a-i lua sufletul în stăpânire. Iar această putere eliberatoare a sunetului este încarnată de muzica mozartiană cu o strălucire și o eficacitate fără egal în fața oricărei încercări, numai de i se dă posibilitatea să ne elibereze. Cel al cărui suflet este plin de ea traversează acest bâlci al deșertăciunilor, numit lume, fredonând – neîncetat și cu o bucurie pur muzicală – o temă dintr-un concert pentru pian sau o arie din „Don Giovanni” și luând în serios doar ceea ce se dovedește a fi în consonanță cu spiritul lui Mozart.” (pp.395-396)

Deși în planul de lecturi, recenta audiție (și vizionare, sic!) a montării de pe scena Teatrului Național de Operă și Operetă Nae Leonard din Galați a lui „Don Giovanni” (regia și scenografia: Paolo Bosisio (Italia), Dirijor: Cristian Sandu, cu un Don Giovanni sobru – dacă vă puteți imagina așa ceva!, de neuitat, deși știe să mai și râdă, sic, interpretat de Constantin Lupu (baritonul parcă ar fi citit cartea lui G. Bălan!), m-a mobilizat, ajungând mai repede la… „adevărul mozartian”, care conține și celebrul surâs, zâmbet sau râset (îl mai țineți minte pe cel considerat strident din ecranizarea lui Milos Forman?), „opus banalizatului surâs al Giocondei (cf. p.33):

„Mozart ne ridică pe o culme de unde se pot distinge depărtări ascunse celui ce trăiește în vale. Întreaga sa muzică este un imn înălțat patriei spirituale strălucitoare care ne așteaptă și la care aspiră în secret fiecare suflet. Acesta este raționamentul acceptării înțelepte și liniștite la care Mozart își invită ascultătorul atunci când vorbește despre destinul inexorabil. Gravitatea sa nu este câtuși de puțin funebră în sensul comun și vulgar al cuvântului; el vrea doar să ne atragă atenția asupra stării de suflet în care omul ar trebui să facă primii pași în împărăția eternității. În pragul acesteia, zâmbetul larg se preschimbă în calm maiestuos după care ne vom regăsi surâsul, dar nou în esența sa.” (pp.394-395)

Două capitole sunt intitulate „Râsul dezarmant” în partea „Înțelepciunea mozartiană” și „Râsul care descătușează” din partea „Adevărata înțelegere”:

„… eroul mozartian este un fel de David muzical care îl învinge pe Goliatul său nu doar cu prezența de spirit, ci și cu grație.

Este un David care știe să și râdă, râsul fiindu-i chiar arma cea mai eficace, praștia sa. Nu găsim aici veselie facilă, tot așa cum tristețea nu-i era cea a sufletului copleșit și cum nici dârzenia sa nu avea nimic copleșitor. Se dovedește încă o dată că sensibilitatea mozartiană provine dintr-o altă spiritualitate decât cea de care sunt legate sentimentele noastre obișnuite. (…) Să reascultăm cu atenție ultima mișcare din Concertul pentru pian și orchestră în re minor; îl vom descoperi aici pe acel David isteț care, în loc să-l doboare pe Goliat îl lasă să se înfurie în fața propriului neant. El, departe de a o fi luat la fugă, s-a ridicat pe singurul plan unde triumful poate fi total și indestructibil. Numai râsul, cel care izbucnește pe buzele eroului mozartian, este acela care poate înălța un suflet pe un asemenea plan.” (pp.146-147)

Dintre celelalte lucrări ale Mozart, se pune accent în demonstrația deloc didactică pe (nu enumerăm chiar totul, ordinea fiind în ordinea apariției în carte, până la un moment dat): „Fantezia pentru pian în re minor”, „Don Giovanni” (cade mitul Don Juan-ului frivol, fiind vorba despre „o voință ce nu putea fi pusă în chingi, adică de a rămâne ceea ce ești și cel care ești, chiar dacă toate puterile văzute și nevăzute se uneau spre a zdrobi dârzenia mândrului solitar.”, p.47), „Messa în do minor”, „Divertismentul nr.17 în re major”, „Requiem”-ul, „Flautul fermecat”, „Sonata nr.41”, „Oda funebră masonică”, cele 17 sonate pentru biserică, „Simfonia nr.41 Jupiter” ș.a.m.d.

Bref, printre altele, ca să încheiem o primă recomandare a lucrării lui George Bălan, ni se propune să „trăim frumusețea muzicală”, din „adâncul sufletului”, cu „întreg sufletul”, să descoperim „ultima rațiune de a fi a muzicii”, Muzica „ca taină dată spre dezlegare”, pentru a învinge atât Viața, cât și Moartea (cf.p.63), pentru a se ajunge la o credință veselă și muzicală (oare pe urmele Științei voioase a lui Nietzsche?), într-un „Hristos muzical” („pe care Ceaikovski îl numise „Christ”-ul muzical) care ar fi, fără doar și poate, Wolfgang Amadeus Mozart sau Johannes Chrysostomus Wolfgangus Theophilus Mozart, născut la Salzburg (Principatul Arhiepiscopal Salzburg) la 27 ianuarie 1756 și murit la Viena la 5 decembrie 1791, născut, ca să intrăm în joc, chiar în ziua în care o altă Voce este celebrată: ființa Sfântului Ioan Gură de Aur!

Altfel spus, ni se recomandă „arta de a ne regăsi sufletul”, cu îndemnul că „sufletul trebuie să devină muzică” (p.63)

Am fi nedrepți dacă nu am prezenta și restul distribuției premierei din 12 iunie 2022, spectacolul fiind cu adevărat de neuitat: Leporello – Dominic Cristea, (Donna Elvira) Florentina Soare, (Donna Anna) Ana Băcanu, (Zerlina) Valeria Drăguș, (Don Ottavio) Florin Bobei/ Tudorel State, (Masetto) Elvis Butunoi, (Comandorul) Sebastian Băncilă. Și-au mai dat concursul orchestra, corul și baletul teatrului. Asistent regie și scenografie: Adrian Mărginean; Coregrafia: Gabriela Gegea; Structuri: Domenico Franchi (Italia); Dirijor cor: Daniel Nistor; Pregătirea muzicală: Ludmila Calalb; Video-proiecții: Alexandru Roșu; Maestru corepetitor cor și supratitrare: Georgiana Diaconescu; Regia tehnică: Tanța Micu; Sufleor: Claudia Colceriu:

Această prezentare necesită JavaScript.

Fotografiile sunt preluate de pe pagina de facebook a Teatrului Național de Operă și Operetă Nae Leonard din Galați.

P.S. O altă carte a Domnului George Bălan va apărea în curând, tot la Editura SENS, sub titlul EMIL CIORAN – tălmăciri şi dialoguri – şi tot în traducerea profesorului și scriitorului Vasile SAVIN, personalitate „înlănțuită” frumos de destinul lui George Bălan, după cum aflăm din prefața la „Arta de a asculta Mozart”, prefață scrisă de domnia sa, intitulată, parcă în oglindă, „Ascultând … BĂLAN/ pe treptele devenirii”, din care aflăm povestea începutului unei prietenii cum puține pot fi într-o viață:

„Anul 1968. Tânărul învățător care eram pe atunci, ajuns într-un sat de munte aproape de capătul liniei ferate pe care trecea mocăniţa de două, trei ori pe zi, iar seara, cei întârziaţi la lucru se întorceau acasă cu rola, într-o încercare disperată de a mă „salva” din existenţa pe care o simţeam ca o carapace, am adresat o scrisoare celui care ţinea la radio conferinţe despre muzică. De fapt, partea ei importantă era o întrebare: „Ce trebuie să existe în discoteca unui om dornic să cunoască muzică ?”…

Cele câteva cărţi, discuri cumpărate din puţinii bani pe care îi primeam ca salariu, şi pick-up-ul „Supraphon” (de 1010 lei) erau singurele mijloace care îmi deschideau calea către universul muzicii clasice. Din când în când mai puteam asculta, atât cât îmi permiteau împrejurările, şi câte o conferinţă despre Bach sau Mozart, Mahler sau Wagner la un difuzor – nu la radio – atârnat sus, pe un perete al gazdei. Un puzzle pe care nu reuşeam să-l încropesc, dat fiind prea multele piese lipsă. Acul pick-up-ului adâncea şanţurile de pe discuri, iar dorinţa mea se încăpăţâna să reziste vicisitudinilor.

Priveam fâşia de cer, ca o reflectare în înalt a râului Agăştin al cărui zbucium printre pietrele şi stâncile căzute în albie îl auzeam noaptea când mă gândeam la rostul meu în lume. Să rămân un învăţător aşezat la casa lui, ca orice tânăr, în creierul munţilor din Moldova sau să încerc să-mi aflu calea pe care chemarea interioară mi-o arăta ca prin negura ce acoperea vârful munţilor în zilele de toamnă.

Pe un tăpşan, aflat în faţa şcolii dincolo de râu, creştea un mesteacăn ca o torţă albă. Înfrunzea primul, iar toamna era cel dintâi care îşi aprindea rugul frunzelor înainte să cadă. Brazii nu-mi spuneau aproape nimic. El, mesteacănul, era ca o făclie. Un semn.

Era nevoie şi de altceva. Am început să caut. Şi am constatat adevărul din zicerea: Cine caută, găseşte.

Am început să cercetez mai amănunţit rafturile librăriei din orăşelul aflat la vreo 15 kilometri, la ieşirea dintre munţi, când puteam ajunge, iar când regăseam oraşul de reşedinţă, unde îmi făcusem studiile pedagogice, mă afundam şi în rafturile anticariatului. Recolta începea să aibă consistenţă: „Muzica – artă greu de înţeles ?”. Era o întrebare pe care mi-o puneam cu obstinaţie şi eu, constatând că, autodidact, este realmente o întreprindere dificilă. „Dincolo de muzică…”, „Noi şi clasicii”, „Sensurile muzicii” – cărţi în paginile cărora încercam să descopăr, credeam eu, naiv, „Muzica”, da, cu „M”. Mă hotărâsem.

… Scrisoarea mea, trimisă ca o sticlă în apele oceanului, a ajuns la destinaţie, la Radio. Răspunsul a venit pe câteva pagini unde omul cu glas profund, cu o frazare şi accentuare aparte a cuvintelor îmi indica operele muzicale ce nu ar trebui să lipsească din nici o discotecă.

„Felicitându-vă pentru nobila pasiune pe care o aveţi, încerc să vă dau unele sugestii. Fundamentul unei discoteci de calitate, cuprinzând adică valorile majore ale muzicii, trebuie să conste[a]din:…” (Sinaia, 7 febr. ’69).

Pentru prima dată am avut o viziune fugară a destinului. Şi pentru ca „miracolul” să fie deplin, la puţin timp am primit şi un pachet cu discuri. Bach, Mozart s-au aşezat pe platanul pick-up-ului trimiţându-mi, fie zguduitor, acordurile Toccatei şi fugii în re minor, fie un vioi Rondo.

„Stimate prietene, Un foarte modest dar din discurile mele, cu dorinţa ca el să întărească baza viitoarei dumitale discoteci. Nu sunt discuri extraordinare, dar nici de lepădat. Vă urez audiţie plăcută. George Bălan.” (20/II/69).

(…)… Mai trece un an. Învăţătorul cedează dorinţei de a-şi întregi cunoştinţele crezând că acumularea de informaţii îi va deschide noi perspective atât în viaţă cât şi sufleteşti.

„Îţi trimit cartea pe care ţi-o doreai – Albert Camus, Mitul lui Sisif. Nu ţi-aş fi recomandat-o, căci îi lipseşte puterea ziditoare de suflet (…) Asta însă ţi-a fost dorinţa…”

Pentru cel ajuns student, muzica devine o preocupare constantă şi oarecum metodică în noile condiţii. Puterea ei ziditoare încercată pe un scepticism personal care se insinuează în sufletul prea larg către lume, cât şi pe cerinţele trupeşti ale vârstei, are încă fisuri.

„Simt imboldul să fiu aspru cu tine, ca unul care-şi muştruluieşte fratele mai mic. Mă gândesc totuşi că, în luna care s-a scurs de când mi-ai trimis ultima scrisoare, s-ar putea să-ţi mai fi ieşit din cap gărgăunii erotici.” …

Cam atât despre o carte… care poate fi revoluționară, fără tot ceea ce este rău în… revoluții!!!

Arta de a asculta Mozart de George Bălan