Tehnici de camuflaj

Robert Șerban este originar din Mehedinți, dar trăiește de mai mulți ani în Timișoara, unde s-a implicat în proiecte cultural-artistice de anvergură. Scrie cărți, e prezent în antologii și la diverse festivaluri internaționale de literatură, a primit multe premii literare, a susținut lecturi publice, din cărțile sale, în Serbia, Germania, Elveția, Austria, Polonia, Israel, Anglia, Spania, Belgia etc. De asemenea, este președintele Festivalului Internațional de Literatură dela Timișoara, redactor la revista Orizont, realizator și moderator al emisiunii culturale Piper pe limbă, difuzată de TVR Timișoara și TVR3.

Dar, dincolo de toate acestea (sau tocmai pentru că…), Robert Șerban este poet. În adevăratul și nobilul sens al cuvântului. Fiind noi congeneri și concitadini în adolescență, mi-l amintesc scriind și recitând cu patos versuri încă din liceu. Fără nici un camuflaj, căci era vârsta mirabilă a „primelor iubiri”, a entuziasmului suprem, incandescent. Scria, pe atunci, poeme lungi, elaborate, în care mustea inevitabil livrescul acelor ani de înfometate lecturi. Trăitor apoi într-un oraș precum Timișoara, oraș cu deschidere culturală chiar și în anii comunismului târziu, Robert s-a format și a evoluat sub aripa oblăduitoare a scriitorilor din Banat, destui dintre ei olteni, ca și el, la obârșie. Le-am admirat mereu solidaritatea de breaslă, felul în care au ales să ajute la integrarea și la promovarea unui debutant într-ale literaturii, atitudine atât de rară azi, într-o lume literară măcinată de orgolii adesea mai mari decât talentul sau opera în sine…

Cărțile lui Robert Șerban dovedesc acumularea acestor experiențe livrești, altoite pe experiențele personale, de viață. Cu fiecare dintre ele, poetul își conturează amprenta stilistică definitorie, marca proprie, recognoscibilă de la o carte la alta. În timp, textele lui s-au esențializat, reducându-și dimensiunile formale, coagulându-se în jurul miezului, al semnificațiilor lirice. Atent la sine, la prefacerile interioare, dar răsfrângându-și mereu sinele spre ceilalți, Robert Șerban își curăță atent versurile de orice lest lexical, ajungând astfel la acea dublă simplitate, formală și de conținut, râvnită de orice poet cu adevărat important. O simplitate aparentă, înșelător decriptabilă la prima lectură. Decojit, miezul textului își păstrează totuși necesara ambiguitate.

În cărțile anterioare și în postările de pe Facebook, textele lui Robert Șerban reflectă, într-o formă sublimată artistic, experiența parentală. Tatăl a doi copii, scriitorul gravitează cu emoție în jurul lor, într-un preaplin afectiv care își găsește, în vers, forma potrivită: o înduioșare aici, o ghidușie ludică dincolo. Apropiere de miracolul vârstei arcadice, deopotrivă alint și reflecție meditativă.

În Tehnici de camuflaj, volum apărut în 2018 la Tracus Arte, sunt adunate, presupun, texte poetice scrise în perioade diferite, texte care, într-un anume fel, par să recupereze varii momente și experiențe de viață.

Poezii de notație îndeosebi, ele conturează o lume a realității concrete, imediate, un soi de „anecdote domestice”, cum le numește, inspirat, Octavian Soviany pe coperta a patra acărții. Înglobând inclusiv experiența mizerabilismului specific generației douămiiste (fără însă ca Robert Șerban să facă parte propriu-zis din aceasta), autorul îl depășește prin evidențierea unei note grave, meditativ-sapiențale: „mă trezesc/chircit/cu genunchii la gură/ca un fetus ce știe/că dacă s-ar naște/ar avea o mamă/ruptă pe din două” (În scaunul de fier) sau „sunt atâtea și atâtea/tehnici de camuflaj/dar cea mai bună/tot dragostea pentru aproapele/se dovedește a fi” (Tehnici de camuflaj). Crâmpeie de viață domestică, în registru diurn, sau crâmpeie din viața de copil, apoi de adult, ca fiu al tatălui și nepot al bunicului, ca tată al propriilor copii, toate acestea se strecoară discret și prind contur liric distinct: în „Acasă, în Colorado”, de pildă, este surprinsă indirect imaginea tatălui în grădină, adunând gândaci, după cum reiese din șoapta înlăcrimată a mamei la telefon, poem încheiat în notă deopotrivă ironică și tandră: „tac descumpănit câteva clipe/credeam că/în copilărie/am izbutit să îi adun eu pe toți”. În La plecarea ignorantului, Culorile norocului sau Mămăligă, țuică, film sunt decupate nostalgic momente dintr-un timp al fericirii familiale, imagini fluide cu neamurile strânse laolaltă, cu tatăl petrecându-și fiul și oferindu-i sfaturi la plecarea de acasă. Toate aceste fragmente, recuperate liric, configurează treptat o lume cumva suspendată în timp, din care răzbate melancolia grea, mustoasă, dar cumva ascunsă, camuflată cu grija celui discret în privința bucuriilor șia tainelor sale. Amintirea e un fel de „plută a bunicii Ana”, construită din „ghimpii și mărăcinii scoși din tălpi și din palme”, o plută „cu care să colind” lumea/și/uneori/să o aduc la liman” (Pluta bunicii Ana).

Sunt, în volumul acesta, și destule texte care surprind relația poetului cu scrisul, cu alți poeți, cu demonii lăuntrici, cu taina cărților. Arte poetice din care se desprinde, emblematică, imaginea nichitiană a scriitorilor care poartă mereu cu ei uneltele și materialele artei lor: „carnețele, caiete, agende”, „cocoloașe de hârtie scrisă”, „petece de șervețele” etc. În viziunea lui Robert Șerban, „scriitorii au tot timpul hârtie asupra lor/Și niciunuia nu-i pasă/că hârtia se aprinde ușor/și arde repede” (O posesiune periculoasă). E sugerată astfel combustia înaltă și rapidă a scrisului, imposibilitatea separării vieții propriu-zise de literatură. Nichitiană e și imaginea din Incizie: „să dăm drumul sângelui/să gâlgâie și să țâșnească/prin poeziile noastre/dacă prin venele noastre/băltește și se împute”. În Bătrânii poeți, Robert Șerban analizează devenirea în timp a scriitorilor, raportarea la vârstă, la experiențele acumulate și la sublimarea acestora în poezie: „Și așa cum ei se împuținează/poezia lor ia/treptat-treptat/în greutate (…)/sunt poeți din care/odată cu vârsta/poezia începe să tragă/ca dintr-o perfuzie”.

Recitind „Tehnici de camuflaj” simți cum accentele domestice și ludice din primele texte își iau în posesie propria greutate în a doua jumătate a cărții, culminând cu saltul în gol, fără plasă de siguranță, din ultimul poem (veche, nesigură), o „coborâre” abruptă, asumată, „în josul poeziei”, la originile ei, „vers/după/vers/până când ajung la ultimul”. Ca și omul fulgerat pe câmp, dintr-un alt splendid text al său, poetul nu e altceva, se pare, decât o ființă mirabilă, care continuă să meargă „legat cu fulgerul de cer/ca o jucărie teleghidată”…

Tehnici de camuflaj de Robert Șerban