Teatru schimbă vieți! – „Fetița din debara” de Oana Jindiceanu

Cronică de Maria-Mădălina Stîlpeanu, clasa a IX-a D, Colegiul Național „B.P.Hasdeu”, Buzău

Cu siguranță, fiecare dintre noi avem o debara a noastră – acel loc în care ne simțim în siguranță, în care pasiunile prind contur, în care emoțiile sunt lăsate să curgă liber, fără teama că vom fi judecați. Fiindcă debaraua noastră este numai a noastră, un loc în care nimeni nu ne poate vedea. Dar ce contează de fapt: locul, aspectul sau percepția noastră?! Debaraua noastră este unică sau poate fi recreată? Și ne putem refugia în ea pe tot parcursul vieții? Ei bine, fetița din debara a găsit răspunsul acestor întrebări.

A treia seară din Săptămâna Teatrului Tânăr, desfășurată în perioada 18-24 octombrie 2025 în incinta Teatrului „George Ciprian”, din Buzău, aduce în scenă un spectacol de excepție ce îi aparține Oanei Jindiceanu care este, de altfel, și centrul monologului dramatic. Spectacolul este realizat în regia Andreei Grămoșteanu și a lui Alexandru Unguru, scenografia lui Andrei Jindiceanu și coregrafia Selinei Colcera, provenind de la Teatrul de Artă București.

Dincolo de bunica a cărei palmă o marchează pe fată, tatăl preponderent absent și mama care se refugiază în alcool, Oana Radu încearcă să se acopere cu o mască puternică, ascunzând trauma conturată în copilărie. Astfel, de la fetița de 4 ani confuză din cauza unui divorț, la adolescenta de 16 ani căreia i se impune avortul și până la femeia de 37 de ani care întemeiază o familie cu patru copii, sunt puse în scenă toate etapele vieții.

În adolescență, fata de 10 pe linie căreia i se spune că este cea mai bună interpretă a spectacolului „Livada de vișini” face parte din trupa de teatru a școlii și din cenaclu, dorindu-și să facă o carieră în teatru, ceea ce reușește după numeroase încercări eșuate. Debaraua este spațiul în care aceasta se refugiază. Cea originală, din casa bunicii, era plină de cărți, în timp ce a mamei are și un casetofon, lectura și muzica ajutând-o să se deconecteze de la realitatea dură.

La vârsta adultă, Oana își imaginează că se întâlnește cu versiunea sa de la 16 ani și o îmbrățișează, lucrul după care a tânjit toată viața. Fetița iese din debara și închide ușa pentru totdeauna, înțelegând că, în spatele fiecărui comportament, se ascunde o traumă. Bunica pierduse un copil, iar mama și-a dorit ca fiica ei să aibă ceea ce ea nu a avut. Totuși, fata își amintește că bunica a dus-o pentru prima dată la teatru și a pus-o să citească poezii. Mama este vindecată de copiii fetei, schimbându-se într-o mamă și o bunică „mișto”, iar dragostea i-a câștigat tatălui încă puțin timp. Fata spune că a făcut copii pentru că în familie era nevoie de foarte multă iubire și se imaginează spunându-le nepoților povești despre bunici și mame rele care nu mai există.

Decorul este unul simplu, alcătuit dintr-un scaun și două uși, una întreagă și una fragmentată, ce reprezintă captivitatea, respectiv evadarea din debara. Jocul de lumini are un rol important, nuanțele calde reprezentând momentele de siguranță, în timp ce nuanțele reci simbolizează realitatea, iar întunericul întruchipează dorința de a nu fi văzut, adică motivul refugierii în debara.

Coregrafia bine pusă la punct este introdusă treptat. De la momente calme din copilărie, până la limitele impuse de viața de adult, ea constituie o cheie în descifrarea mesajului spectacolului și se corelează perfect cu muzica, respectiv cu vocile care erau parte din mintea Oanei Radu.

Spectatorii au fost captivați de interpretarea piesei și de modul în care actrița a reușit să acopere replicile mamei, ale tatălui și ale bunicii, urmărind-o într-o liniște deplină. Au existat și momente în care actrița a prezentat realități crude sub o oarecare ironie și a stârnit râsetele sălii.

Și poate că a fost nevoie de o oră și de câteva minute pentru a ne face, pe fiecare dintre noi, să înțelegem că nu trebuie să renunțăm niciodată la visurile și la pasiunile noastre sau că, în spatele unui scut puternic și încrezător, se poate afla un suflet constrâns de traume și de amintiri nedorite, motiv pentru care este necesar să încetăm să etichetăm oamenii, înainte de a-i cunoaște. La finalul acestui spectacol, pot spune că, în mod cert, teatrul schimbă viziunea asupra vieții și ne schimbă, atâta vreme cât îi facem loc în viața noastră.