Strania istorie a comunismului românesc (şi nefericitele ei consecinţe)

În Memoria, istoria şi utopia, Paul Ricoeur vorbea despre necesitatea de a strânge indicii sau „urme” ale timpului, într-un demers recuperator – „urma ca amprentă materială, urma ca amprentă afectivă şi urma ca amprentă documentară.” Strania istorie a comunismului românesc (şi nefericitele ei consecinţe), studiul semnat de L.Boia, se înscrie într-un demers mai amplu de recuperare obligatorie a istoriei noastre recente.

O carte de ficţiune poate fi citită aşa cum citeşti o carte de istorie. Au demonstrat-o Evgheni Zamiatin, Bulgakov, Soljeniţîn, Milan Kundera sau Vasili Grossman, scriitori importanţi, preocupaţi de documentarea temei Gulagului şi a Cortinei de Fier. Se poate însă şi invers: să citeşti un studiu ştiinţific, o carte de istorie, ca şi cum ai citi literatură ficţională. Acest fapt este încurajator pentru lectorul nespecializat, interesat de tema istoriei recente.

Dacă este scrisă accesibil, aşa cum se întâmplă în cazul Straniei istorii…, ai senzaţia că trecutul este marcat teribil de fapte, întâmplări şi personaje/personalităţi desprinse parcă din distopiile orwelliene şi, de ce nu, chiar din scenariile postapocaliptice mai apropiate de mentalul contemporan, de tipul Hunger Games sau chiar 2012. Cum altfel să te raportezi la informaţia ştiinţifică, temeinic documentată, din care afli că România a fost Ţara cu o mie de comunişti, cea mai puţin pregătită pentru experimentul comunist din toată Europa estică, noi devenind totuşi, printr-o serie de conjucturi „stranii”, Mai sovietici decât sovieticii.

Titlurile capitolelor rezumă informaţia. Iată câteva dintre ele, pentru o mai bună imagine a cărţii: Represiunea şi răsturnarea elitelor, Rezistenţa, Dacă demolăm Bucureştiul, va fi frumos, De la Burebista la Ceauşescu, O mică putere mondială, România în frig şi întuneric, Decembrie 1989, Despărţirea de comunism cât mai încet cu putinţă, Cu ce ne-am ales.

Se vorbeşte mult, astăzi, în spaţiul public despre comunism, un cuvânt depreciat şi un concept considerat peiorativ, fără ca, de multe ori, să fie utilizat în deplină cunoştinţă de cauză, avându-se în vedere, prin urmare, necesara proprietate a termenilor. Şi din acest motiv, al precizărilor ideologice şi al clarificărilor de terminologie, cartea cunoscutului istoric este bine-venită. Socialism şi utopie, comunism şi constrângere, milenarism, societatea viitorului, forme de totalitarism, genocid, iată o serie de termeni pe care istoricul îi foloseşte pentru a sublinia modul straniu în care ne raportăm la comunism, considerat, absolut nejustificat, spune L.Boia, un proces mai puţin distrugător pentru omenire decât nazismul, de exemplu:

«Ca regim totalitar, comunismul este înrudit cu fascismul şi cu nazismul, dar se prezintă încă şi mai totalitar decât acestea. (…) Totalitarismele se sprijină pe o filosofie, îşi propun să reclădească societăţile şi să le lanseze într-o istorie diferită. Istoria normală e frământată de inegalităţi şi contradicţii şi stă sub semnul imprevizibilului. Istoria „construită” a totalitarismelor instaurează unitatea, ordinea, coerenţa şi armonia, într-o formulă care se vrea definitivă. O ieşire din istorie sau un sfârşit al istoriei». (p. 45)

Istoria însăşi a Partidului Comunist Român, înfiinţat în 1921, ca un fel de secţie a Internaţionalei a III-a, are caracteristici specifice, „originale”, cum şi spune, ironic, autorul. Un organism fără autonomie, la început, cu sediul la Moskova, partidul-clonă este scos în afara legii, exercitându-şi, mult timp, modesta influenţă prin intermediul unor partide şi grupări-satelit, la fel de insignifiate pentru rezultatul alegerilor, cum ar fi Blocul Muncitoresc Ţărănesc. Primul conducător al Partidului Comunist este Gheorghe Cristescu, zis Plăpumarul, poreclă ce reflecta condiţia socială modestă a liderului. Interesant este că mulţi dintre conducătorii ulteriori ai acestui partid vor părăsi ţara, optând pentru stabilirea în Uniunea Sovietică:

„Înfiinţat în 1921, Partidul Comunist din România a fost, de la început, nu un partid autonom, ci o secţie a Internaţionalei a III-a (comunistă), cu sediul la Moskova. A acceptat fără să crâcnească definirea României ca ţară multinaţională şi, pornind de aici, principiul autodeterminării, până la despărţirea de stat (sovieticii urmărind, evident, să recupereze Basarabia; principiul afecta în aceeaşi măsură Bucovina, Transilvania sau Cadrilaterul). Suficient pentru ca în 1924 Partidul Comunist să fie scos în afara legii. Atenta, în mod evident, la suveranitatea şi integritatea teritorială a României” (p. 21).

Modelul sovietic este reduplicat în toate deciziile, cel puţin până la moartea lui Gheorghe-Gheorghiu Dej – dezideratul egalităţii absolute, naţionalizarea, colectivizarea, politica deportărilor, distrugerea fizică a elitelor ţării, teroarea etc. Ulterior, interesantă este şi teoria protocronismului românesc, practicată şi în spaţiul sovietic:

„Ideea era că românii au realizat, în toate domeniile, o mulţime de lucruri înaintea altora, au fost deschizători de drumuri, departe de a avea o istorie şi o cultură întârziate. E interesant de constatat cât de mult seamănă campania protocronistă românească cu afirmarea, în vremea lui Stalin, a nesfârşitelor priorităţi ruseşti (când aproape tot ce se gândise şi se inventase în lume se considera a fi operă rusească).” (p. 163)

Epoca Ceauşescu este radiografiată în momentele ei esenţiale. Cultul personalităţii şi rescrierea istoriei, puse în slujba ideologiei de partid, atinge o culme a ridicolului în episodul marcării a 2050 de la constituirea statului dac, sub Burebista – eveniment care nu poate fi probat, fiindcă nimeni nu ştie dacă aşa au stat lucrurile. În cazul lui Mihai Viteazul, declarat „marele unificator al unui teritoriu românesc care oricum era destul de unificat”, propaganda suprapune discursul oficial cu demersurile de demolare a bisericii cu acelaşi nume, din Bucureşti. Ca în romanul 1984, unde la Ministerul Adevărului trecutul era rescris, în istoria noastră se produce, la un moment dat, prin intenţia de a scrie o Istorie militară a poporului român, „invadarea trecutului de către militari ultranaţionalişti şi purtători de teorii extravagante nu era un semn bun, şi nu doar pentru istorie, ci şi pentru viitorul României.” (p. 164).

Cutremurul din 7 martie 1977, i-a dat lui Nicolae Ceauşescu ocazia de a deveni „marele arhitect”: „Dacă demolăm tot Bucureştiul, va fi frumos!”. Din aceeaşi perioadă este amintită controversa dintre Ion Iliescu, atunci, lider al tineretului comunist, e drept, considerat „mai liberal” în partid, şi regizorul Lucian Pintilie, pe marginea filmului Reconstituirea, care incrimina voalat instituţiile represive. Cenzura (Direcţia Presei), deşi desfiinţată oficial în 1977, ca instituţie, funcţiona mai bine ca oricând. Spune asta şi I.D. Sîrbu, în Jurnalul unui jurnalist fără jurnal:

„Definiţia sugestivă a cenzorului: este ca şi câinele grădinarului: care nici nu mănâncă varza pe care o păzeşte, nici nu îl lasă pe alţii s-o mănânce!”

Stenogramele şedinţelor oficiale, păstrate în Arhiva Comitetului Central al Partidului Comunist Român, reproduse la finalul cărţii, în „litera” lor, cu tot cu limbajul agramat al conducătorului, arată preocuparea faţă de anumiţi intelectuali cu atitudine ostilă, cum ar fi scriitorul Paul Goma şi istoricul Vlad Georgescu, pe care Ceauşescu îi consideră „măgari”. Dictatorul se ocupa personal de cei doi opozanţi ai regimului, nemulţumit de faptul că se solicita, în cazul lor, sprijinul ambasadelor străine. Pe Nicolae Ceauşescu îl nemulţumea şi aşa-zisa slăbiciune a Securităţii, care nu se ocupase îndeajuns de bine de această problemă a disidenţilor. Iată ce spune Nicolae Ceauşescu. În şedinţa Comitetului Politic Executiv Central al Partidului Comunist Român, pe 30 martie 1977, despre Vlad Georgescu:

„Să-l trântim 20.25 de ani şi să muncească până o învăţa istoria bine. Aşa să le facem a toţi aceştia, imbelici; niciun fel de inimă faţă de asemenea oameni… Trebuie loviţi fără cruţare!”

De altfel, crede L. Boia, aceste două nume, Paul Goma şi Vlad Georgescu, sunt printre singurele care pot fi invocate în peisajul disidenţei româneşti, care a fost, mai curând, populată de impostori. Ceea ce s-a numit ulterior „rezistenţa prin cultură” nu a reprezentat o reală opoziţie faţă de regim, ci mai mult un joc cu mecanismele cenzurii oficiale. Tezele din iunie 1971 sunt documentele prin care se cerea ca literatura şi arta, în general, să reflecte realizările epocii, în speţă, construcţia socialismului. Societatea, ca întreg, s-a adaptat condiţiilor vremii, căutând soluţii de supravieţuire, în fond compromisuri dictate de interesul personal.

În studiul Confruntarea cu extrema. Victime şi torţionari în secolul XX, eseistul Tzvetan Todorov prezintă simptomele unei maladii generalizate în viaţa socială din regimul totalitar, unde apăruse diferenţa schizoidă între discursul public şi cel privat. Securitatea supraveghea totul, cu „armatele” sale de informatori, dar permitea breşe în sistem, adică existenţa unor supape, pentru ca „mămăliga să nu explodeze”. Oamenii aveau un tip de discurs la şedinţa de partid şi altul acasă, unde ascultau, pe ascuns, posturi de radio ca Vocea Americii şi Europa liberă. Aceeaşi funcţie de diminuare a nemulţumirii populaţiei înfomentate, abandonate în frig şi întuneric, în anii ‘80, o aveau şi bancurile politice, ajunse chiar şi în cercurile apropiate Puterii şi acceptate „în absenţa unui discurs alternativ”.

Despărţindu-se foarte lent de comunism, după Revoluţa din 1989, societatea românească n-a scăpat încă, paradoxal, şi de comunişti, crede Lucian Boia. Oricum, punctul de cotitură în evoluţia noastră a fost marcat de acest eveniment sângeros, încă neelucidat în totalitate (vezi problema teroriştilor), greu încadrabil perfect în tipologia revoltei populare, a loviturii de stat sau a revoluţiei, aceasta din urmă fiind nu un moment, ci un proces complicat, care cere timp:

„Democraţia înseamnă, în esenţă, la două lucruri: libertatea şi egalitatea. Necazul este libertatea şi egalitatea nu se prea înţeleg una cu cealaltă. Un sistem dominat de libertate va produce din plin inegalităţi. Şi invers, o societate egalitară restrânge în mod corespunzător spaţiul libertăţilor. Într-o zonă de mijloc se poate încerca cu oarecare succes realizarea unui echilibru între cele două mari principii.” (p. 48)

Democraţia rămâne în România încă un mit, ca să parafrazăm alt titlu semnat de istoricul L. Boia, fiindcă reglajul fin al mecanismelor sociale, care guvernează relaţia dintre instituţii, nu se realizează încă perfect şi nici conştiinţa civică nu s-a format pe deplin, în anii care au trecut de la Revoluţia din 1989. Că lucrurile s-au schimbat este indubitabil: România de astăzi arată altfel decât în timpul dictaturii comuniste.

Editura: Humanitas