Sinceritatea metamorfozei perfecte – „Rinocerii” la Teatrul Național Timișoara

Întâi a fost 1984 (apărută în 1949); după zece ani apare Rinocerii; în 1995 José Samarago surprinde (deși nu e tocmai cel mai potrivit verb, dar îl las așa) cu Eseu despre orbire, completat ulterior cu Eseu despre luciditate. Pot să extind puțin canvasul și să amintesc celebrul Dogville al lui Lars von Trier, ba ne putem întoarce și la deloc ignoratul Kafka. Ce au în comun toate aceste opere? Deconstrucția umanității; n-ai cum să nu te întrebi ce trăsătură ține strict de umanitate, care este acea trăsătură care ne umanizează, în sensul de diferențiază, cea care ne face superiori celorlalte viețuitoare; dacă faci un survol peste toate acestea și încă peste alte câteva mari scrieri și/sau filme și piese de teatru îți dai seama că oamenii încă n-au căzut de comun acord asupra a ceea ce putem numi generic trăsătură distinctivă și/sau unică, cea care ne face să ieșim din pluton. Poate că de aici se nasc și toate conflictele (în mod cert cele interioare, da). Poate, nu știu dacă aici e un răspuns cu valabilitate pe termen lung. Dar ce este sigur este că în toată nebunia care caracterizează ultimii ani ne pierdem, rând pe rând, toate trăsăturile identitare despre care se vorbește în operele menționate mai sus. Aici este tragedia! Rămânem cu adevărat goi/dezgoliți și ne-simțiți/nesimțitori. Ceea ce înseamnă regres total și ireversibil.

@adipiclisan

Toate acestea mi=au trecut prin minte în momentul în care am citit că se montează la Teatrul Național Timișoara textul marelui dramaturg. Aflând că regizorul spectacolului va fi Gábor Tompa mi-am dat seama că cercul absurdului se va închide printr-un spectacol al provocării. Pentru regizor textele lui Ionesco se constituie într-un soi de constantă (deloc obsedantă) a carierei lui. Așa se explică câteva flashback-uri pe care le-am avut de-a lungul celor două ore de spectacol. În momentul în care apare în scenă unul dintre personaje, orb(it) deja și care se ajută de un baston ca să se orienteze în noua lui realitate mi-am adus aminte de scene întregi din Noul locatar, montat acum ceva ani la Teatrul Nottara din București. Cele două spectacole au foarte multe elemente comune, dar care nu se suprapun, ci vin să întregească un tablou al absurdului, care relevă într-un mod foarte precis sensul replicilor gândite atât de meșteșugit de dramaturg. Elementele invocate țin atât de maniera regizorală – felul cum a gândit Tompa să deconstruiască absurdul la nivel de replică și personaj, dar și la nivel de așezare în scenă, de construcție de relații -, cât și de echipele care au ajutat la realizarea celor spectacole – Helmut Stürmer este scenograf în ambele cazuri. Pentru Rinocerii Gábor Tompa și-a adus în echipă și alți vechi colaboratori – Vasile Șirli, Carmencita Brojboiu și Florin Fieroiu; de aici și coerența regizorală, nota de spectacol bine gândit din punct de vedere dramaturgic.

@adipiclisan

Scenă deschisă, în care sunt aruncate (aparent) la întâmplare câteva mese și scaune. Pe una dintre ele, cea mai avansată înspre sală, stă Bérenger, mahmur și total rupt de realitatea înconjurătoare. Spatele scenei este un perete uriaș plin de uși; uși care nu duc nicăieri. Uși care se deschid doar pentru că unele personaje trebuie să intre în scenă. Uși aflate la diferite înălțimi, așezate asimetric una față de cealaltă, fiecare cu câte un spot de lumină deasupra. Așa se creează senzația de uniformitate neuniformă (să-mi fie permis jocul de cuvinte, chiar dacă nu e tocmai ortodox din punct de vedere lingvistic). Așa știm că e vorba de o singură comunitate, de un singur loc în care oamenii se cunosc, au relații, își știu metehnele, tabieturile și fricile. O realitate din care nu poți evada. Ușile n-au scări în fața lor, chiar dacă sunt la înălțimi destul de mari față de podea, de aceea actorii fie vor sări direct pe scenă, fie vor face tot felul de exerciții de echilibristică (pași nefirești de mari ca să ajungă la un scaun sau la o masă etc.). Așa explică vizual regizorul absurdul unei situații fără scăpare. Spațiul concentraționar al absurdului se construiește din astfel de mici detalii. Ușile ascund în spatele lor marele gol, hăul care absoarbe și ultimul gând rațional, ultima emoție firească și ultima urmă de normalitate. În final, în fața peretului de uși vor fi douăzeci de măști (și un singur om), purtate cu demnitate de oameni așezați într-un soi de grup statuar, sub forma unei piramide. Scaunele și mesele devin astfel mai mult decât elemente de decor, devin elemente de cenzură. Sunt scaunele lui Ionesco, sunt obiectele-sursă pentru gândurile absurde și nevoia de a înțelege a lui Bérenger. Monologul de final este edificator în acest sens, așa ies în primplan toate fricile și isteriile dătătoare de mode (inclusiv isteria creată de răspândirea coronavirusului care a paralizat practic lumea culturală din toată lumea) – toate obiceiurile care au dus la înstrăinare ca fenomen social și la blocajele de comunicare insurmontabile. Finalul aparține măștilor – oameni fără chip, așezați într-o formă piramidală, unul lângă celălalt, dar fără să se atingă. O masă de rinoceri cu chip de Ionesco! Genială ideea regizorului să construiască măștile plecând de la trăsăturile feței dramaturgului; în spatele fiecărui personaj se află o cât de mică trăsătură din autor. Dar mai este ceva aici: autoironia, una șfichiuitoare, la care până și autorul ar zâmbi în colțul gurii. O masă de rinoceri lipsiți de orice identitate, ascunși în spatele mantalelor (semne ale totalitarismului care anulează orice individualitate, trimitere directă la toate –ismele devastatoare ale secolului al XX-lea). Scena se scufundă într-un întuneric absorbant, din care mai răzbate doar sunetul soneriei de telefon mobil.

@adipiclisan

Opacitatea sistemului politic, relația dintre individ și societate și alte câteva mari teme au fost aduse în scenă prin intermediul textului ionescian de către Gábor Tompa cu ajutorul scenografiei. Proiecțiile de ziduri vechi, scorojite, care cad datorită goanei rinocerilor revin în momente cheie ale spectacolului. Memoria colectivă devine inutilă, din moment ce nu mai sunt(em) oameni. Așa ne apar firești interogațiile fără sfârșit și fără rost ale diferitelor personaje și așa devine amuzantă încercarea Logicianului de a restabili ordinea. Nu, în epoca postumanului logica nu mai are sens, pentru că ea este o trăsătură umană stricto senso. Interesant din acest punct de vedere este și felul cum Daisy devine o Marilyn Monroe, un sex-simbol al anilor ´50-´60, iar scena în care ea stă dominator peste Bérenger (care, iată, devine un J.F. Kennedy răpus de patimă și nu de glonțul dușmaului) în mijlocul scenei este atent construită, toate replicile și toate relațiile dintre personaje par să fi condus firesc la acel moment. Păcat însă că Ioana Iacob n-a construit mai atent personajul, nu i-a dat nota de specificitate necesară susținerii ideii regizorale. Nu cred că evocarea acelor ani este întâmplătoare, dacă stăm bine și ne gândim în acele decade a început marea dezumanizare, asociată și cu exacerbarea importanței mass-media.

@adipiclisan

Un spectacol pus în slujba lucidității: „Sunt ultimul om şi voi rămâne aşa …” răsună pe post de ecou în urechile spectactorilor mult timp după ieșirea din sală. Ceea ce înseamnă că regizorul și-a atins ținta: a provocat reflecția și a alimentat-o cu câteva sugestii și idei strecurate atent de-a lungul celor două ore de spectacol. Un curaj asumat totalmente de întreaga echipă, inclusiv de către actorii Teatrului Național Timișoara. Irene Flamann Catalina în rolul gospodinei face o demonstrație actoricească bine pusă în slujba textului, Ion Rizea în Jean este partenerul perfect pentru dialogurile absurde avute cu Bérenger, iar Romeo Ioan și-a asumat provocarea regizorului = sunt convinsă că Bérenger va fi din ce în ce mai sigur pe el și mai plin de substanță pe măsură ce se vor aduna reprezentațiile.

@adipiclisan

Un spectacol-protest, un spectacol al formelor regizorale aduse într-un singur punct terminus: cine își asumă rolul ultimului pământean? Un manifest dramaturgic demn să reprezinte arta teatrală timișoreană în 2021, atunci când Timișoara va fi capitală culturală europeană.

RINOCERII – Teatrul Național Timișoara