„Seara, după ora 9” de Delia Hügel

Volumul de proză scurtă al Deliei Hügel, Seara, după ora 9, conține cincisprezece povestiri care, deși diferite ca subiect, formează totuși o interesantă unitate. Aceasta e dată nu numai de locul în care sunt plasate povestirile, Arad, ci și de modul neașteptat în care autoarea surprinde cotidianul, cu o sagacitate și atenție față de detaliu impresionante. Uneori, cotidianul e împletit abil cu fantasticul, de care se desprinde mai apoi, cu tot atâta îndemânare. Alteori, acesta e lăsat în voia sa, însă observat cu atâta atenție și bunăvoință încât ai impresia că abia acum, prin cuvintele Deliei Hügel, ai început să-l vezi cu adevărat. Personajele, deși ușor de recunoscut, sunt urmărite cu răbdare în ritualurile lor zilnice, decolorate de rutină, până în momentul în care se produce declicul ce modifică perspectiva, iar evenimentele sunt reconsiderate și transformate în „istorii de viață”, fără a fi forțate însă sau scoase din cotidian. Din mișcarea monotonă, cadențată și indiferentă a acestuia se nasc, până la urmă, și tragediile.

Îmi dau seama că am fost influențată, în interpretarea cărții, de cuvintele pe care le-a spus autoarea la lansarea cărții, la care am asistat la Bookfest. Ne-a spus atunci despre remarcabilul ei talent de a amâna lucrurile, din cauza căruia cartea ei de debut a apărut abia acum, după o zvâcnire provocată mai ales de pandemie, deși scrie demult. Poate că această confidență, care m-a amuzat și emoționat în același timp, mi-a distorsionat percepția cărții, dar n-am putut să nu văd legătura dintre ea și „scriitorul” Șulek din povestirea care deschide volumul:

„A adunat zeci de carnețele de notițe neatinse, creioane cu mină subțire, o duzină de cutii cu mine de rezervă, hârtie de scris subțire, de culoare crem (pentru că cea prea albă îl inhiba), mape și dosare în care să organizeze schițele și povestirile, aplicații de scris pe telefon, o pană de gaiță cu dungi albastre și negre drept amuletă, un cristal de ametist care să descătușeze energiile creatoare, o lampă cu abajur verde la a cărei lumină să petreacă nopțile în care inspirația i-ar dicta cuvintele potrivite” (p.9).

Evident, povestirea nu este autobiografică, dar tonul acestei istorii tragi-comice mi s-a părut izvorât din autoironia sănătoasă de care nu se sfiește să dea dovadă chiar autoarea. Dar ceea ce voiam să evidențiez e de fapt structura cărții, care mi s-a părut interesantă. Volumul începe, așadar, cu povestirea despre scriitorul Șulek și se numește Ultimul obstacol, obstacol care, în povestire, nu este depășit, dar în realitate, de vreme ce după această istorie urmează toate celelalte care formează corpul cărții, este, de bună seamă, înfruntat. Exact pe mijloc avem trei povestiri despre Adelina, fostă profesoară, spirit rebel care păstrează aparențele reputației sale impecabile, din comoditate, dar care ar fi curioasă să tragă cu ochiul la altă lume, de exemplu aceea a prietenei sale cu faimă mult mai dubioasă, Eva (Sfânta Adelina a zilelor de pe urmă). Autoarea lasă impresia că, în cele trei povestiri, ar fi vorba despre aceeași Adelină, deși aceasta e confruntată cu situații diferite, însă decurgând mereu din interacțiuni cu unul sau altul dintre vecinii de curte. Poziționarea, care nu mi s-a părut întâmplătoare, și legăturile dintre cele trei istorii le statornicește drept nucleul volumului. Povestirea care dă titlul volumului, Seara, după ora 9, face parte din trilogie, fiind, cum v-ați dat seama, cea din mijloc, nucleul nucleului. Adelina primește un dar neobișnuit, puterea de a se întoarce în timp cu șapte secunde; dar ce să faci cu el? În sfârșit, la finalul cărții avem o povestire dintr-o singură frază, dintr-o răsuflare, lungă cât trei pagini, cuprinzând dorințele, îndatoririle, impresiile, interesele și planurile spontane ale unei femei grăbite, o veritabilă și impresionantă scanare a unui creier în acțiune, preocupat în același timp de chestii mărunte, trecătoare, și aspirații mai vechi. Parcă ar fi o proiectare, la scara unui singur individ, a ideii cumulate a povestirilor din cuprinsul întregii cărți: la fel cum din învălmășeala gândurilor pe care, privindu-le, nu-ți poți da seama care anume se va materializa, se naște o acțiune, tot astfel din cotidianul anost se sedimentează situații imprevizibile, care se manifestă pe neașteptate.

Nu vrea să spun prin asta că finalurile povestirilor ar fi cumva senzaționale, o explozie puternică a unei intrigi riguros construite în vederea acestui scop. Nici pe departe. Fiecare bucată de text e valoroasă prin ea însăși, prin aceea că te trimite la situații și stări pe care le poți recunoaște, însă la care n-ai stat să te gândești, dar care, îți dai seama citind, ar merita căderea pe gânduri. În ceea ce privește finalurile, deși nu sunt explozive, nu sunt nici evidente, nu le poți ghici, și oare nu în asta stă farmecul oricărei povestiri reușite? Odată cunoscut însă, finalul te trimite la relectură, ca să reconstitui povestea în lumina lui și să observi cum s-a decantat acesta. De exemplu, în Tuțu, povestirea pe care am citit-o de câteva ori, atât de mult m-a amuzat și m-a încântat, hotărârea văduvei de a-și recupera motanul, chiar dacă conviețuirea cu acesta mai degrabă o necăjește, poate fi ghicită în încăpățânarea cu care și-a jucat toată viața rolul ce nu prea i se potrivea:

„Buchetele se adunau, ocupau vazele de cristal, coșulețele de porțelan, până și bombonierele erau pline flori, ghiocei, margarete, trandafiri, crizanteme, în funcție de sezon, se aglomerau prin toate colțurile, spre încântarea lui Onoriu căruia îi plăcea abundența în orice formă. Umpleau mesele și noptierele, servanta din lemn de nuc și blatul de melamină din bucătărie. Olimpia își stăpânea iritarea în timp ce ștergea pudra galbenă a polenului care se scutura pe furnirul închis la culoare, schimba zilnic apa și, cu toate astea, tulpinile se descompuneau de la o zi la alta, apa devenea verzuie și mucilaginoasă, se împuțea, pereții de cristal se umpleau de depuneri calcifiate, frunzele uscate și petalele ofilite risipite pe covor păreau să îi sfideze încercările de a ține curățenia. De cum intra Onoriu pe ușă, radios, cu un nou buchet, ea doar asta vedea, putreziciune și moarte, o continuă confruntare cu descompunerea, o risipă de moarte. De un an jumate, de când el nu mai era, s-a terminat și cu asta” (p.101).

Poate doar finalul povestirii Mierea e unul care vine în întâmpinarea așteptărilor cititorului, fiind probabil singurul cel mai puțin imprevizibil. Este acolo o acumulare de tensiune și de emoții care solicită un anumit final, pe care autoarea ni-l și oferă. În rest, povestirile te aduc într-un punct în care ești lăsat să faci ce vrei cu finalul, dar nu lăsat oricum, ci nuștiucum, cu gura căscată, nici nu de mirare, nu de perplexitate, ci de un fel de resemnare cu faptul că, oricâtă libertate ai avea, nu ai găsi niciunul mai bun: nici de adăugat, nici de scos, nici de înlocuit. De citit.

Seara, după ora 9 de Delia Hügel