„O viață măruntă” de Hanya Yanagihara

Odată, aveam un vecin care în mod sistematic își ardea cu mucul de țigară brațele, burta și coastele. Era un proces aproape automat pentru el, fuma îndelung, uitându-se gânditor pe geamul care dădea spre ghena studențească, apoi, tot așa, absolut detașat își stingea țigara de abdomen și intra în camera de cămin. Găseam ceva tămăduitor în acest proces urmărit de la distanță. Nici o aluzie de bravură studențească, iar numeroasele urme maronii de pe pieptul lui vorbeau despre trecutul tăcut al acestui ritual de purificare. Imaginea lui C. mi-a venit în mod automat în minte atunci când citeam cum Jude, eroul principal din O viață măruntă a Hanyei Yanagihara, își tăia în baie pielea fâșii. E și ăsta un ritual de purificare, dar unul mai violent, unul mai greu de digerat de spectatorul mut. E complicat să înțelegi vocea viscerală a oamenilor afectați de traumă, nevăzute sunt căile mecanismelor de coping și da, nu puteam înțelege frustrările cititorilor care au tot dat cu această carte de pereți…până am ajuns să fiu și eu unul dintre ei. De ce Hanya Yanagihara alege sa îl chinuie pe Jude? Unde e dreptatea? mă-ntreabă o prietenă. Nu Yanagihara îl chinuie pe Jude, ci viața, ea doar alege să spună o poveste în mod veridic, gândeam eu până într-un anumit moment al narațiunii,pentru că acest gen de istorii nu sunt despre dreptate; dreptatea este pentru oamenii fericiți, nu pentru cei ca Jude: „Dreptatea e un concept inoculat copiilor cuminţi: este principiul director în grădinițe, în tabere, la locurile de joacă și pe terenul de sport. Pe vremea când mai putea să meargă la școală, să învețe, să gândească şi să vorbească, Jacob ştia ce e dreptatea şi că e ceva important, ceva de prețuit. Dreptatea e pentru oamenii fericiți, pentru oamenii care au fost suficient de norocoși să trăiască o viață definită mai mult de certitudini decât de ambiguități.”

Parcursul meu cu această narațiune a fost un adevărat roller coaster: de la entuziasm și admirație, la o ușoară oboseală, frustrare și plictiseală generalizată, ca urmare a hiperstimulării emoționale și cognitive. Dar să începem cu începutul…

Ceea ce debutează drept o istorie a patru prieteni agnostici și ambițioși mutați în inima NY pentru a-l cuceri, seamănă oarecum cu istoria unui alt quartet celebru Carrie, Charlotte, Samantha și Miranda. În primele cincizeci de pagini, ei își găsesc apartamente, merg la petreceri, bârfesc și se ceartă între ei în stilul Big City adventures. Toți patru se vor realiza foarte bine: Jude va deveni un avocat strălucit, JB – artist de renume, William – actor celebru și Malcolm – arhitect de succes și … cam atât la capitolul asemănări.

Hanya Yanagihara va alege o imersare graduală a cititorului în suferința lui Jude St. Francis. Inițial trauma ni se prezintă prin flashback-uri scurte, apoi istoria capătă complexitate, escaladează ca, la sfârșit, evenimentele tragice sa fie perindate în galop aducându-l pe bietul cititor într-un șoc emoțional complet à la Baby Reindeer. Nu intenționam să dau spoiler, dar orice dezvoltare de gând pe marginea subiectului cere oferirea unor detalii adiționale, care vor duce inevitabil la dezvăluiri. Așadar, să facem un mic exercițiu de analiză.

Există în acest roman câteva paliere importante care, din punctul meu de vedere, merită observate și discutate. Primul ar fi cel al credibilității parcursului eroului principal. Înțeleg, viața nu este o coregrafie de zâne, dar să trecem scurt în revistă traumele lui Jude până la 16 ani: abandon, abuz emoțional, fizic, sexual (inclusiv într-o formă sadică); supraviețuiește unui atentat la viața și la integritatea lui corporală. Este necesar să subliniem că abuzul sexual a fost repetat ani la rând și s-a manifestat în conjuncturi și medii diferite. Urmează o întrebare logică: cât abuz poate fi compensat și când începe dezagregarea personalității?

De ce a apărut aceasta întrebare? În mod clar, autoarea testează limitele mutilării corporale și îndrăznesc să cred că urmează același model cu psihicul eroului principal. La un moment dat, textul a devenit atât de intens încât, am început să fredonez involuntar i’m not gonna crack de Kurt în gând. Autoarea, pe alocuri, dă explicații elegante și mai mult, inteligente cu privire la situație:

Axioma egalităţii afirmă că x este întotdeauna egal cu x, că este echivalent cu sine însuşi, că este unic, că deține ceva atât de ireductibil, încât trebuie să presupunem că este echivalent în mod absolut şi imuabil cu el însuşi, tot timpul, şi că niciodată caracterul său elementar nu poate fi modificat. Dar e imposibil de demonstrat. „Întotdeauna”, „absolut”, „niciodată”: acestea sunt, pe lângă cifre, cuvintele care constituie lumea matematicii. Nu oricui îi place axioma egalității – profesorul Li declarase o dată că e mironosiță şi afectată, o axiomă că un dans oriental cu evantaie, dar el întotdeauna a fost încântat de caracterul ei evaziv şi de felul în care frumuseţea ecuației în sine era ştirbită de încercările de a o demonstra. Era genul de axiomă care te poate înnebuni, care te poate bântui şi acapara pe viaţă.

Dar acum știe sigur cât de adevărată este, fiindcă el însuşi – viaţa lui – a demonstrat-o. Cel care am fost va fi întotdeauna cel care sunt, îşi dă el seama. Contextul poate că s-a schimbat: trăieşte în apartamentul ăsta, are o slujbă bine plătită care-i place, are părinţi şi prieteni pe care îi iubeşte. Poate că e respectat; în sala de judecată e poate chiar temut. Dar la nivel fundamental e acelaşi, e o persoană care dezgustă, o persoană făcută pentru a fi detestată și urâtă. Şi, în microsecunda aceea în care e suspendat în aer, între extazul plutirii şi anticiparea căderii, despre care ştie că va fi groaznică, știe că x va fi întotdeauna egal cu x, orice ar face el, oricâți ani ar pune între el şi mănăstire, între el şi fratele Luke, oricâți bani ar câştiga şi oricât de tare s-ar strădui să uite. E ultimul lucru la care se gândeşte când umărul lui izbeşte asfaltul şi, pentru o clipă îndurătoare, lumea fuge de sub el:,,x=x”, îşi spune. „,x=x, x=x.”

Ok. Aceste explicații sunt utile, dar insuficiente pentru un cititor versat. Jude este o persoană înalt productivă la serviciu, de înaltă performanță și destul de bine integrată social. El participă la tot felul de reuniuni unde poate fi privit mai degrabă ca un personaj introvertit, nu este descris drept o persoană borderline, deși, în teorie, te aștepți ca să izbucnească un conflict dintre Jude – Persona și Jude – cel autentic*. Deși a existat în mine o dorință enormă de a sări peste pasaje și pagini întregi, pentru a nu mă supune voluntar la acest sadism emoțional, m-am încăpățânat într-o lectură atentă pentru a descoperi care a fost motivația acestuia de a persevera în viață. Care a fost momentul în care trauma s-a convertit în resursa ce l-a expediat direct și rapid în rândul geniilor și avocaților de succes cu apartamente scumpe în centrul NY. Ori romantismul care mi se servește la pagina 543 nu îl consider suficient pentru a acoperi doza imensă de durere la care am fost invitată să particip. Se cere un echilibru.

Un alt moment care mă frământă, și pe care intenționez să îl discut la cafea cu o altă categorie de cititor, cel cu expertiză în psihiatrie, este: Cât din acest produs al imaginației este sustenabil în condiții casnice*? Dacă tot empatizam cu Jude, cât din acest Jude este realistic? Sau O viață măruntă este doar un spectacol de tip hype, în care scriitoarea ne apasă pe butoane că să genereze discuții chiar și după aproape zece ani de la publicare? Am sugerat cartea unei prietene și îi aștept cu nerăbdare părerea ei de expertă în domeniu.

Un alt motiv frustrant a fost cel în care, ceea ce părea o istorie despre purificare prin suferință în stil creștin (vezi numele St. Francis și trimiterea la Iuda Tadeul) se dovedește a fi o simplă fundătură. Deși se pot întrevede tentativele de a da dimensiuni morale, creștine și filosofice, autoarea, în deplină cunoștință de cauză, nu intenționează să părăsească zona superficialului. Am ajuns într-un moment al lecturii în care am fost tentată să cred că Yaginahara nici măcar nu intenționează să creeze personaje verosimile, cu un parcurs logic. Pentru că, în calitatea sa de personaj de roman, Jude nu poate fi nici măcar un prototip de nișă. Nu cred că găsesc un adolescent cu resursele lui, care să poată repeta traseul construit de autoare, doar dacă… doar dacă schimbăm specia literaturii- din roman în poveste sau mit.

Ce m-a obosit la O viață măruntă a fost polifonia și excesul de teme abordate: prietenie, traumă, concurență, homosexualitate, queer, automutilare, abuz de substanțe, pedofilie, relații normale, relații abuzive, relații parentale, vulnerabilitate, vulnerabilitate în cuplu, sănătate mintală, pian, matematică, sex, parasuicid, suicid, relații amoroase versus prietenie…etc, etc o ușoară senzație ca 800 de pagini trebuie să acopere toate temele lumii, iar în combinație cu puternica încărcătură emoțională O viață măruntă m-a secătuit la propriu.

…

Întrebarea care a rămas cu mine pe final: este O viață măruntă o nouă specie de folclor urban? Este trauma o altă formă de seducție a societății, iar O viață măruntă o proiecție la scară mică a unui mediu în care o să trăim la un moment dat, iar ceea ce credeam că suntem o să dispară și ne vom trezi într-o minunată lume nouă în care personajul principal va fi unul post-sexual, post-rasial, post-identitate, post-trecut…post-om.

O viață măruntă de Hanya Yanagihara