Volumul Fake News în Epoca de Aur. Amintiri și povestiri despre cenzura comunistă a apărut la Editura Polirom, 2020, și este disponibil și în ediție digitală.
„Partidul te vrea tuns”
În mod sigur replica din titlu vă este cunoscută din clipul publicitar la Ciocolata Rom Tricolor. Acolo, un securist prinde un “roacăr”, îl îndeasă în mașina neagră și-l duce la tuns. Aluzie la senzațiile tari din vremea comunismului. Desigur, lucrurile nu se întîmplau exact așa, dar cam în zona asta era realitatea. Pletele și barba erau interzise în Epoca de Aur. Toți bărbații trebuia să fie tunși și rași, asta era conform cu imaginea “omului nou” promovată de Partidul Comunist Român. Socialismul nu se putea construi cu pletoși și bărboși. (Mustăcioșii erau tolerați, avea și comunismul părțile lui bune, totuși, nu te oprea miliția pe stradă să-ți ceară să razi mustața. )
Din amintirile mele, printre conducătorii partidului, și înainte, și după ce puterea a fost preluată de Ceaușescu, numai unul a avut barbă, de fapt un cioc, Ștefan Voitec, dar el era moștenit în PCR, via PRM, din partidul Social Democrat, aripa trădătoare, nu aveau cum să-l mai radă. Venise cu bărbuța la pachet. Mustață avea, cred, doar Ianoș Fazekaș, dar lui, ca exponent al minorității i se accepta asta.
Tovarășul tuns frezat și bărbierit era modelul tuturor. Nu putea să invoci faptul că întemeietorii marxism-leninismului, respectiv Marx, Engels și Lenin erau bărboși, că tu vrei să semeni cu ei, nu te asculta nimeni, nu constiutia un argument ca să poți să porți părul cît vrei tu de lung. Această obsesie a ținutei capilare standard făcea parte, și ea, din proiectul de uniformizare a cetățenilor, de tipizare. Existau, din cînd în cînd, campanii de depistare a pletoșilor, patrulele de miliție îi găseau pe stradă și-i obligau să se tundă. Dar nu numai miliția putea să-ți atragă atenția că ai cam depășit măsura cu părul lăsat lung, asta se putea să o afli la școală, de la responsabili UTC, sau la locul de muncă, acolo unde vigilența revoluționară te studia cu atenție și-ți atrăgea atenția că trebuie să te dai pe brazdă.
Sigur, cei mai afectați erau tinerii, era o adevărată aventură să reușești să-ți lași părul să acopere urechea. Erai considerat pletos și puteai fi trimis la tuns ori chiar să ți se scadă nota la purtare. Îmi amintesc, aveam un profesor de matematică, pe cînd eram elev la Liceul de Chimie din Arad, care urmărea să ne tundă zero pe cîțiva din clasă care-i păream mai rebeli. Ani de zile venea să-mi controleze tema, mie și încă unor colegi, ca să ne trimită la tuns zero dacă ne prindea în neregulă. Nu aveam plete, dar să fii tuns zero, în acele vremuri, era o dezonoare. Pușcăriașii erau tunși zero, îi recunoșteai, pe stradă, ușor, pe cei ieșiți proaspăt din penitenciare. Erai tuns zero, însemna că, undeva, ai fost învins. Spre regretul profesorului și spre bucuria mea, nu a reușit să mă tundă niciodată! Dar teroarea asta m-a urmărit în anii de liceu.
Salvarea elevilor era vacanța mare, în trei luni ne creștea părul, toți eram rebeli, voiam să semănăm cu Beatles, să părem occidentali, ne umflam părul cu uscătoarele, să pară mai mare. Țara, partidul, însă, ne voia tunși, așa că în zilele de înainte de a începe școala, în septembrie, în toate frizeriile din România erau aruncate la coșul de gunoi, tăiate fără milă, atîtea atribute “la vedere” ale unui spirit rebel care nu a “cîntat decît o vară”.
Pletoșii (asociați adesea cu paraziții societății), frizerii și ospătarii care luau bacșiș erau țintele umorului oficial, ironizați la gazetele de perete ale școlilor și fabricilor, luați peste picior în emisiunile de umor “cu haz” de la TVR, batjocoriți în caricaturile din Urzica. Lupta de clasă se ducea cu foarfeca, briciul și mașina de tuns. Chiar și niște perciuni mai lungi puteau însemna un act de “dizidență”, avînd în vedere perciunii naționali ai tovarășului Nicolae Ceaușescu extrem de scurți, din toate tablourile.” Ai perciuni? Ce vrei să spui, ești împotriva conducerii? “
Dacă cineva se întreabă, acum, naiv, care era baza legală a faptului că erai pus să te tunzi, răspunsul este simplu. Miliția îți cerea buletinul și constata că în poza de buletin nu ai plete și nici barbă. Și te punea să te tunzi conform pozei din buletin. Inutil să spun că atunci cînd te pozai pentru buletin nu erai lăsat cu pleată sau cu barbă! Cercul vicios se închidea simplu și repede.
Noi, ca noi, eram tineri obișnuiți, dar durerea cea mai mare îi lovea pe cei din trupele de rock din România, care simțeau de datoria lor să poarte plete. Regretatul Béla Kamocsa, zis Kamo, cîntăreț care a trecut prin trupele Phoenix, Gramophon și Bega Blues Band, povestește în memoriile sale că unii colegi de-ai lui au reușit să-și facă rost de adeverințe de la Studioul Cinematografic Buftea cum că joacă în filme istorice și, de aceea, trebuie să poarte plete și barbă. Ingenios! Am știut cîțiva din generația mea care au obținut adeverințe de figuranți la Teatre, în care se spunea același lucru, că joacă într-o piesă în care rolul impune să aibă păr mare și barbă.
Chiar uitasem de această problemă „păroasă” pînă cînd a apărut pe internet fotografia care însoțeșe acest text. Puteți vedea, cu claritate, că “tovarășul Eusebiu Ștefănescu” (un actor excelent și un om deosebit pe care am avut plăcerea să-l cunosc), poate purta plete deoarece joacă într-o piesă unde rolul îi cere acest lucru.
Îmi amintesc de o replică pe care Florian Pittiș (care purta plete, poate chiar avea și adeverință de la Bulandra că joacă în diverse roluri unde i se cere asta) o scria, adesea, celor care îi cereau autograf: “Hitler avea părul scurt.”
Așa e. Nu țin minte dictatori pletoși. Și da, și Ceaușescu avea părul scurt.
