Scutul lui Priţă Barsacu

0

Priţă creşte cum cresc buruienile pe maidanul din strada Bricegarilor. Liber, într-o sărăcie lucie, la voia întâmplării. Priţă Barsacu este un personaj care seamănă cu Ahile în mizerie, fiindcă  poartă în scurta sa existenţă o aură de erou homeric. Nu la Groapa lui Eugen Barbu m-am gândit, cunoscându-l pe Priţă, ci la Homer. Pentru Priţă, nu viaţa, puţină şi chinuită, ci moartea se dovedeşte mai importantă. Epopeea lui Priţă Bricegarul, ca şi aceea a lui Ahile Peleianul, impresionează prin lupta cu destinul potrivnic. Eroul lui Homer este scăldat în apa Styxului, ca să devină intangibil.  Călcâiul lui Priţă calcă prin bălţile pline de şerpi şi broaşte, desculţ, murdar de noroi, vulnerabil. Şi apa turbinelor hidrocentralei îl trage la fund şi îi îneacă plămânii în frică.

Mi se pare că citind acest roman priveşti un fel de scut al lui Ahile, redimensionat, construit în aşa fel încât să reflecte scene din viaţa unei comunităţi care are genul ei de eroism. Leilor de pe celebrul scut făurit de Hefaistos le iau locul dihorii, pe care-i cei ca Barsacu îi taie şi-i mănâncă fără silă, la prânz. Nimeni nu-şi plânge de milă în acestă lume nedezmeticită. Nu există niciun orizont în viaţa acestor oameni, cu toate că sunt şi câteva „evadări” din mahala – unii migrează la oraş, alţii ajung în Elveţia sau în alte ţări, locuri ale abundenţei, de unde le trimit copiilor, acasă, biciclete cu „optsprezece viteze”, dulciuri sau jocuri. Cine nu primeşte nimic din străinătate primeşte totuşi poveşti. Bărbaţii sunt alcoolici şi, în lipsă de ocupaţie, se bat până când se omoară. Femeile beau şi ele,  devenind, uneori, mai violente decât bărbaţii lor.

Priţă Barsacu are 13 ani şi curiozitatea inteligenţei vii, calitate pe care e greu de spus de unde o moşteneşte. Tatăl, alcoolic, face puşcărie în mai multe rânduri. Mama, Lenuţa, este aproape nebună –  „o ţineau în curte, deşi mai reuşea din când în când să dea drugul de sus al porţii la o parte şi să alerge pe strada pietruită, fără să zică nimic, dar rânjind din când în când la oameni cu cele două măsele, trei dinţi din faţă şi-un canin care-i rămăsese în gură”. Familia întreagă este convinsă că Priţă, ca un erou, o să-i scoată pe toţi din sărăcie, devenind poliţist, eventual.

Cartea are o formulă cinematografică, construită fiind ca un scenariu care urmăreşte, riguros, un anumit crescendo al acţiunii. Filmul vieţii lui Priţă este prezentat de o voce narativă aparent neimplicată emoţional. Discursul auctorial se menţine în zona observaţiilor exacte, atât de diferite de limbajul frust al personajelor – „Fericirea altora are mereu ceva dizgraţios şi nesuferit, mai ales când şi-o înfăţişează ostentativ şi acest adevăr l-a băgat pe Marian Jr. La închisoare pentru prima dată”. În mahalaua Bricegarilor, oamenii simpli, unii chiar analfabeţi, coboară limbajul într-o zonă imundă. Înjurăturile, dezacordurile, violenţa exprimărilor de tot felul, în toată autenticitatea lor, nu ating însă vulgaritatea, fiindcă rămân fireşti şi creează identitatea acestei periferii sociale. Mama strigă la copilul care le venise de hac unor raţe:  „Priţă, nu ţi-am spus să le laşi unde sunt, fir-ar ale dracu’, că le omori!”. Priţă răspunde şi el inocent: „Păi e moarte.”

Prima istorie, înflorită de Lenuţa, este aceea a naşterii lui Priţă, pe o vreme de muson –

„s-ar fi deschis cerurile peste lume şi-au început furtunile, ploile şi căldurile pripite, plopii au început dintr-odată să se scuture de puf, de nu mai putea nimeni să iasă din casă fără să orbească, şi au început lacurile să bolborosească afară putoarea din mâl, de-au ieşit peştii afară cu burta la soare ca să-şi facă muştele cuib în burţile lor. Toate plăcintele femeilor s-au stricat şi peste toate cămările a năpustit apa stătută, luând cu ea grâul, porumbul, ciupercile uscate şi carnea în untură. Bărbaţilor li s-au stricat toate socotelile şi vinul din butoaie a prins miros greoi de lut.”

Ploaia s-a oprit după 7 zile şi au urmat alte 7 zile căldurose, un răgaz pentru ca oamenii, rămaşi fără hrană, să caute soluţii – „cerurile mici s-au limpezit şi oamenii au avut ce povesti”. Ca să ţină nenorocirea departe, au îmbrăcat hainele pe dos, dar a fost în zadar, apele s-au revărsat iar, înghiţind, de data asta, mai multe case. În timpul acesta, Lenuţa dormea. S-a trezit spre seară: Priţă se născuse deja, singur, şi ajunsese, nimeni nu ştie cum, la  sânul ei. Priţă se naşte erou.

Portretele celor care alcătuiesc această comunitate sunt schiţate pitoresc. Stana, prietena lui Priţă, rămâne repetentă, până în clasa a IV-a, de mai multe ori. Umblă în braţe cu un copil abandonat şi  numără, cot la cot cu Priţă, muştele, moluştele, dihorii. Poliţaiul nu se amestecă în bătăile dintre oameni, fiindcă, odată, încercând să aplaneze un conflict, devenise el însuşi ţinta pumnilor împărţiţi cu generozitate de bătăuşi. Abuziv şi nepăsător, şeful de post se mulţumeşte, când nu poate negocia cu părţile implicate, să-i transporte pe răufăcători la judecătoria mare. Veta era „pentru mulţi o profesoară mai bătrână ca viaţa”. Profesoara care le predă copiilor româna, latina şi rusa observă isteţimea lui Priţă şi-l ajută să ajungă pe prima pagină a unui ziar local, ca exemplu de tenacitate. Priţă făcuse un insectar uluitor, inventariind meticulos fiecare gândac pe care-l găsise pe câmp – aşa primeşte băiatul, de la un necunoscut milostiv, o bicicletă, evident, cu „optsprezece viteze”. Tatăl lui, Barsacu senior, merge cu bicicleta asta la serviciu, adică la hidrocentrală, unde fusesea angajat ca paznic, iar lui Priţă îi revine doar sarcina să verifice starea bicicletei, seara, când vine taică-su acasă.

Cartea prezintă o lume înspăimântătoare, cu un nivel ridicat de criminalitate. Băieţii moştenesc şi cultivă agresivitatea. În curtea şcolii, băieţii identifică o victimă (Priţă Barsacu) şi încep intifada. Pietrele cad în valuri şi filmul acestei scene îngrozitoare nu se opreşte decât în momentul în care Priţă, cu capul spart, plin de sânge, începe să urle cum nu o făcuse niciodată până atunci. Este salvat de profesoara care îl şi lasă pe Priţă să citească, din biblioteca ei, conştiincios şi pasionat, toate cărţile în care se găseau animale.

Personajul lui Iulian Bocai are o ingenuitatea constitutivă, care-l apără de mizeria lumii din jur. Priţă Barsacu  părăseşte lumea ca un erou, după ce se luptă cu propriul destin. În paginile cărţii, ca pe un scut al lui Ahile, apar ultimele imagini cu Priţă, cel închis, cu trupul lui mic, într-un cufăr dus în căruţă până la groapă. Subintitulată „bildungsnovellă”, cartea aceasta „ciudată şi înduioşătoare” a câştigat Premiul de Debut al Editurii Polirom, ediţia 2017.

Ciudata şi înduioşătoarea viaţă a lui Priţă Barsacu de Iulian Bocai

Editura: Polirom

Anul apariției: 2018

Nr. de pagini: 144

ISBN: 978-973-46-7320-9

Despre autor

Sunt câte puţin din fiecare carte care mi-a plăcut. Raftul meu de cărţi se schimbă continuu: azi citesc şi citez din Orhan Pamuk, mâine caut ceva din Jeni Acterian. Caut cărţi pentru mine şi pentru alţii. Îmi place să spun că sunt un simplu profesor, într-un oraş de provincie, tocmai pentru că, în sinea mea, ştiu că a fi profesor nu e niciodată atât de simplu. Trebuie să ai mereu cu tine câteva cărţi bune: să ştii, în orice moment, ce carte ar putea face dintr-un adolescent un bun cititor.

Lasă un comentariu