Adunate de prin fel de fel de locuri si mixate strategic cu varietati inedite, textele lui Marius Constantinescu deseneaza corpul unui volum sprintar, ca un vin sec, prietenos, de cursa lunga.
Miza lor? Doar placerea, pe jumatate hedonista, pe jumatate visatoare, mereu autentica.
Parfumuri, oameni, calatorii, deserturi, vinuri, parinti, prieteni si singuratati, portrete, Paris, camere, cravate si o plaja goala. Marius Constantinescu scrie despre toate si toate il scriu pe el.
Multe din textele din aceasta carte sunt guvernate de placere. Gusturi, senzatii, amintiri, culori, texturi, vederi. Poate cele mai multe. Vrajesc palatul, se volatilizeaza repede si lasa locul altora, cu persistenta mai indelungata si buchet mai consistent.
Textele despre familie, despre tranzitia de la o varsta la alta, despre meserie, despre emotii fara vizual, despre metamorfozele unui eu (cele mai putine, de altfel) se aduna spre fundul paharului, ca mici sedimente ale unei licori nefiltrate, cu miza postgustului inclusa.
Toate, insa, sunt declinari care nu au alta miza decat sinceritatea si bucuria de a le pune in dialog cu alte minti.
Vinul baut singur nu prea are haz. Rosé-ul, mai ales, reclama companie. Sa citim impreuna. Și sa ne bucuram de un gust, de o senzatie, de o amintire, de o perspectiva, de azi.
A U T O P O R T R E T
Nu mi-au scăpat nicio clădire, niciun copac, nicio scară de incendiu, niciun câine din Parcul Politehnicii. Mă şi mir, te-mător şi prevăzător astăzi, cum de a locuit în mine un copil cu o acută predilecţie spre inconştienţă periculoasă. Şi totuşi, nu m-am ales cu nicio mână ruptă, cu nicio muşcătură şi, în general, cu puţine admonestări.
S-ar putea spune că am dat senzaţiile tari ale ieşitului afară din copilărie pe montaigne-russe-ul emoţiilor meseriei. Am ales presa audiovizuală dintr-o imensă pasiune şi o acerbă dorinţă de a mă vindeca de timiditate, de teama de public şi de ridicol. Cei mai deştepţi decât mine au omis să îmi spună că de astea nu te vindeci niciodată, ceea ce eu, un dram mai generos, vă doresc şi dumneavoastră. În meseria asta nu mi-am rupt mâna, ci egoul (de mai multe ori), am compensat cu vârf şi îndesat muşcăturile lipsă, iar admonestările, când au venit din grijă, mi-au priit.
Dacă ar fi să îmi jalonez biografia cu elemente reale, dar ambalate piaristic, aş spune că:
– Am plecat între probele BAC-ului ca să lucrez în echipa de Relaţii Internaţionale a „Cerbului de Aur“
– Am făcut interviu cu Luciano Pavarotti la douăzeci de ani
– Am ratat magistral o carieră în advertising, şi nu o dată, ci de două ori
– M-am rodat în radio, unde am învăţat să respir virgule şi să mă sprijin în „r“-uri şi în „doamnelor şi domnilor“.
– Am gafat colosal în prima mea transmisiune în direct de televiziune, în prime-time, ceea ce m-a ţinut departe de becul roşu al unei camere „în linie“ timp de şapte ani.
– M-am răzbunat pe mine însumi şi am prezentat Enescu, Gopo, RadiRo, Restaurare, Festivalul Filmului European, gale, concerte, recitaluri, evenimente, lansări, am filmat cu Virginia Zeani şi Salman Rushdie, Amos Oz şi Hélène Grimaud, Oana Pellea şi Eric-Emmanuel Schmitt, Andrei Şerban şi Radu Afrim, Pascal Bruckner, Andrew Solomon şi Anne-Sophie Mutter.
Prefer însă tonul ponderat, lipsit de artificii de marketing, care mi-e mult mai propriu şi din care mă prezint ca un jur-nalist cultural îndrăgostit de profesie, cu o foame de frumos declinată şi în muzica din căşti, şi în privirea roată în jurul meu. Şi care e încă pe drum în fiecare dimensiune a vieţii sale: tată, soţ, fiu, profesionist, prieten. Aşa că, dacă vreţi să faceţi abstracţie de tot ce scrie mai sus, puteţi rămâne doar cu asta: Marius Constantinescu = work in progress.
A R G U M E N T
Trei sunt liniile de fugă ce se întretaie în această explicaţie, sub zodia căreia citiţi şi gustaţi textele de mai departe: ghesul meu spre vară, spre anotimp cu seri expandate şi întuneric întârziat; chibiţarea din ce în ce mai rodnică în lumea circum-flexă vinului (ca traducător, povestitor şi, uneori, savurator ageamiu); o slăbiciune ce nu-mi face cinste pentru răsfăţ, moft, fleac cu buchet, dichis şi substanţă. La intersecţia lor stă rosé-ul. Vin şi stare conexă. Vin sec de cursă lungă, cu parfum cinstit şi fruct cât să nu îi înmoaie cutezanţa, propice succesi-unii de pahare cu v(iz)ă de vacanţă. Stare de bine în propria dermă, de culcuş făcut din prieteni, de zâmbet confortabil, care exaltă plăcerea tihnită, taifasul sprinţar şi nu exclude tă-cerea sufletului.
În ultima vară, am tot băut rosé, şi în familie, şi prin târg, la reuniuni amicale. Un vin cu care arareori dai pe-alături şi care niciodată nu se lasă cu tâmple grele. Câteodată joacă în liga grand cru, dar, cel mai adesea, se califică pe post de companion fără ifose şi cu glanz al solilocviilor şi împărtăşelilor. Aşa mi-aş dori să primiţi şi gândurile din paginile următoare.
Un făgăraş, un covrig sau o scândurică, un fresh şi apă din belşug. În cinci zile din şapte, prânzul meu arată aşa, spre amu-zamentul colegilor, care mă întreabă cum de tolerez atât de puţină variaţie. Şi totuşi, dincolo de plăcerea nefasonată a gus-turilor, continuu să cred că se ascunde în mine o specie bizară de hedonist: unul care, pe dinăuntru, clădeşte piramide vatte-liene de macarons, tarte şi idei, din care, paradoxal, ies mesaje cel mai adesea monocrome. E şi asta o chestie de vârstă – din arabescuri şi fractali interiori să iasă forme geometrice.
Multe din textele de mai departe sunt guvernate de plăcere. Gusturi, senzaţii, amintiri, culori, texturi, vederi. Poate cele mai multe. Vrăjesc palatul, se volatilizează repede şi lasă locul altora, cu persistenţă mai îndelungată şi buchet mai consistent. Textele despre familie, despre tranziţia de la o vârstă la alta, despre meserie, despre emoţii fără vizual, despre metamorfo-zele unui eu (cele mai puţine, de altfel) se adună spre fundul paharului, ca mici sedimente ale unei licori nefiltrate, cu miza postgustului inclusă. Toate, însă, sunt declinări care nu au altă miză decât sinceritatea şi bucuria de a le pune în dialog cu alte minţi. Vinul băut singur nu prea are haz. Rosé-ul, mai ales, reclamă companie. Să citim împreună. Şi să ne bucurăm de un gust, de o senzaţie, de o amintire, de o perspectivă, de azi.
NOTE DE VÂRF
PA R F U M U R I , T A B L O U R I Ș I P L Ă C I N T E .
VA C A N Ț E , C I O C O L A T Ă Ș I T E X T I L E
F R U M U S E Ț EA DIN NOI
Expoziția eveniment Le dernier Raphäel,
Muzeul Luvru, Paris
Coada de la Piramidă este descurajantă, la fel ca în ziua în care la Luvru este intrare liberă. Dar nu e nici sărbătoare şi nici oră de vârf. Vizita nocturnă a colosalului muzeu (în fie-care miercuri şi vineri) e, în alte condiţii, o experienţă aerisită, în care contactul cu arta se întâmplă de la sine. Ei bine, nu şi azi. Încerc să fentez orele de aşteptare (şi aşa, am bilet de presă) şi să intru prin Rue de Rivoli, pe la rafinatele magazine din Carrousel du Louvre, dichisitul mall adiacent muzeului. Iubitori de artă din vocaţie sau din moft se aliniază şopotitori printre vitrinele de la Agatha, Nature et Decouvertes, Fragonard şi Virgin. Ţinta lor e… tot un brand. Al altor tim-puri, al altor dimensiuni, al altor aşteptări.
Doar Prado şi Luvru ar fi putut s-o organizeze. O expoziţie cuprinzătoare despre ultimii ani de viaţă şi carieră ai lui Raffaello Sanzio e un pariu la care numai Vaticanul însuşi s-ar mai fi putut încumeta. Muzeele emblemă ale Spaniei şi Franţei sunt cele în care abundă operele din această perioadă ale miti-cului pictor renascentist, graţie colecţiilor unor monarhi pre-cum Filip al III-lea sau Francisc I. Dincolo, însă, de interesul uriaş pe care o desfăşurare de forţe de asemenea anvergură îl suscită în rândul istoricilor de artă, cel puţin la fel de intere-santă de urmărit este reacţia turistului de ocazie, cel care îşi face pelerinajul la Luvru pentru a se înclina în faţa Giocondei, care vrea să îngrămădească într-o singură vizită amintiri care mai de care şi care se duce la o expoziţie Rafael pentru că „dă bine“, deşi e convins că va vedea Madone surâzătoare şi trase la indigo.
Pentru mulţi, chiar acesta este Rafael: pictorul din triada superstarurilor Renaşterii italiene (alături de Leonardo da Vinci şi Michelangelo), despre care ştim că a trăit puţin şi re-pede, că a iubit mult şi că a murit de amor peste poate. Artistul cu o viaţă romantică şi romanţată în egală măsură, copilul-mi-nune al istoriei vizualităţii, flacăra care a ars prea tare şi s-a mistuit în imitaţie şi copie până la lehamite. „Pictorul de Madone“, când blonde şi serafice, când brune şi tulburătoare ca nişte fetişcane din Lazio. Frumoase, oricum, de o frumuseţe care i-a fost artistului glorie şi anatemă în acelaşi timp. Madona din Sfânta Familie zisă La Perla, suprauman de magnetică, ivită din umbre brumate ca un puf de piersică. Madona din Sfânta Familie a Rozei, dezarmant de simplă şi de ataşantă în cel mai firesc gest de pe lume: cel al mamei care se apleacă înspre co-pilul ei. Rafael este pictorul chipurilor frumoase. Şi atât de mult în plus.
Oricât de sceptic sau grăbit, nu ai cum să treci pe lângă Portretul lui Giuliano de’ Medici, a cărui nobleţe te ţintuieşte parcă. Nu poţi să te sustragi imersiunii în hăurile de întuneric cald ale ochilor Donnei Velata, asta dacă reuşeşti să-ţi desprinzi privirea de la mâneca de brocart preţios a fabuloasei sale ro-chii, pandant în opulenţă al Doñei Isabel de Requesens. Nu vrei să ignori Autoportretul artistului în compania lui Giulio Romano, cel mai înzestrat elev al său. Privirea saturniană a pictorului te interpelează să îl judeci dincolo de stereotipurile pe care te-ai deprins să i le asociezi. Da, Rafael este pictorul frumuseţii, al unei triple frumuseţi. A feţelor din tablouri, a lui însuşi – artistul suficient de frumos pe dinăuntru pentru a vedea frumuseţea din jur – şi a celor care, în faţa unei lucrări, se scutură măcar un minut de colbul prejudecăţii. Am stat peste două ore în expoziţie. De la un moment dat, m-am uitat numai la oameni. Nu am văzut niciunul care, măcar o dată, să nu îşi abandoneze eul public – de specialist, de turist, de curios, de sceptic… Pe rând, toţi am fost vecini cu frumuseţea, cea mai simplă dintre emoţii.
2012
