Romanul ca autodenunț

Emisiunea lui Vladimir Pozner, care are același nume, are o audiență uriașă în Rusia de azi, pe canalul 1. Săptămînal, acesta invită câte o personalitate și discută cu ea în direct, timp de o oră. Ediția din 6 iunie 2016 l-a avut ca invitat pe scriitorul și istoricul literar Evgheni Vodolazkin, destul de bine cunoscut publicului cititor din România, devenit celebru mai ales după apariția romanului său, Laur. I-au fost deja traduse la noi patru romane, iar al cel mai recent, Brisbane, s-a pus pe piață acum câteva săptămâni (Editura Humanitas Fiction, traducere de Adriana Liciu). Au vorbit în acea emisiune despre romanul Aviatorul, proaspăt editat, despre anul 1917 în Rusia, despre Petru cel Mare, despre democrație, despre lipsa și neadecvarea acesteia în Rusia lui Vladimir Putin…dar cel mai interesant a fost însă dialogul dintre un ateu declarat (Pozner) și un credincios practicant (Vodolazkin), un dialog care a avut ca punct de plecare situația bisericii ruse de astăzi, dacă este sau nu adecvată vremurilor pe care le trăim.

Chestiunea credinței a pornit de la o povestire a lui Vodolazkin pe care a evocat-o Pozner, care i-a mers la suflet…acolo naratorul vorbește despre botezul său la vârsta de 16 ani, pe vremea comunismului, adică se vorbea despre intrarea efectivă în lumea Ortodoxiei, și complicata situație a aceluiași narator, când a nimerit la universitate. Studentul asistă la un curs de ateism științific, iar profesorul îi întreba pe fiecare dacă este sau nu este un credincios, mai bine zis dacă crede în existența lui Dumnezeu. Aici încep chinurile; dacă Îi va nega existența, asta va însemna dezicerea de Hristos, și implicit de botezul pe care l-a primit în numele Lui, iar dacă va afirma că este credincios, riscă să-și piardă statutul de student sovietic. Poate fi exmatriculat! Se apropia momentul în care trebuia să se ridice ca să dea răspuns, iar înaintea acestuia s-a întîmplat minunea: ușa auditoriului s-a deschis și cineva l-a chemat pe domnul profesor de urgență la rectorat… Autorul susține că a fost o lucrare proniatoare, care l-a scăpat de rușinea dezicerii, căci cel mai probabil ar fi spus că nu există Dumnezeu…O minune!

În iarna lui 2018 a apărut romanul Brisbane, de curând tradus, cum spuneam, și în românește. Parcurgând romanul în limba originalului am găsit o referință la pasajul de mai sus, cel cu credința și necredința, ca test din vremea studenției sovietice. Chiar dacă am prins doar amurgul comunismului în URSS, acest „hop” nu l-am avut în grila încercărilor academice în vremea studenției mele la Kiev. În romanul lui Vodolazkin acest oraș ocupă un loc aparte. Este orașul în care a crescut Gleb Ianovski, urbea în care părinții săi, Irina și Feodor s-au cunoscut, la Institutul de aviație civilă. Este și orașul în care autorul însuși a petrecut o bună parte a vieții sale, unde a studiat și unde mama sa a murit de curând. În timpul suferinței acesteia, Vodolazkin a vizitat-o adesea. Se poate spune astfel că orașul Kiev face parte din biografia reală a scriitorului. În realitate, Vodolazkin este născut în Totma, pomenit și în roman.

În Brisbane apare un oarecare Serghei Nestorov, cu pseudonimul Nestor, care îl însoțește pe Gleb Ianovski pe urmele gloriei de altă dată, cu intenția de a scrie o carte despre acesta. Asta sugerează tradiția anglo-saxonă a biografiilor romanțate, când celebritățile încă din timpul vieții beneficiază de scrieri apologetice, pozitive de cele mai multe ori, adică neproblematice. Această biografie se (re)scrie acum sub ochii celui care o scrie, se spune la un moment dat în roman.

Romanul Brisbane debutează în 2012, când chitaristul Gleb Ianovski ratează un tremolo pe scena sălii Olympia din Paris, marcându-i începutul sfârșitului carierei lui de muzician. După niciun an, la Albert Hall din Londra, aflăm că muzicianul nu mai poate să cânte „curat nici o apologiatură” (diagnosticat cu sindromul Parkinson). Iar mai departe, după această cumplită constatare, urmează seara „ieșirii din minți” a muzicianului. Între ieri și timpul prezent în care se desfășoară narațiunea, Ianovski regândește întreaga sa existență până la concertul final de la München, din 2014, când împlinea cincizeci de ani, întregul roman este construit din zeci de fragmente, mai mari și mai mici ca întindere, despre care Vodolazkin însuși spune că sunt niște bucăți „rotunjite, împlinite”, care pot fi citite ca niște miniaturi de sine stătătoare, și care, mozaicat, întregesc trama romanescă a întregii scrieri.

Desigur că din versiunea românească, pe care am reușit să o răsfoiesc, nu reiese simpatia pe care o poartă Vodolazkin ucrainenilor, a căror limbă este presărată în paginile romanului, tatăl lui Ianovski, Feodor, vorbește preponderent în ucraineană, iar vocea autorului încearcă să o imite, de multe ori fără a se oferi o traducere în limba originală a romanului. M-am gândit asupra acestui aspect, și există, după părerea mea, două versiuni, antagonice: fie Vodolazkin, fiind specialist în literatura veche slavă, consideră că există o singură limbă care le unește pe cele două – slavona bisericească, fie cei de azi, contemporanii noștri, ar trebui să le posede pe amândouă, în egală măsură, acestea fiind parte componentă a unui fost și întins imperiu, fără a oferi vreo întâietate vreuneia dintre ele, pentru că, totuși, numai rusa este acum lingua franca a acestui apus imperiu, care era întins de la Prut la Insulele Sahalin. Dar nu criteriul lingvistic face ca de mai bine de 5 ani între Rusia și Ucraina să fie un adevărat război, sângeros și inegal, cu anexări de teritorii, cu mii de morți și nenumărați refugiați… Or, aceste lucruri nu-și găsesc ecoul în roman, miza lui fiind un loc mult mai îndepărtat, Brisbane – orașul unde pleacă mama lui, Irina, în căutarea fericirii.

Interesant este de menționat că în fragmentele care se referă la anii adolescenței și ai maturizării, autorul recurge la ușor glacialul „el” (1971-1999), pe când referindu-se la anii mai apropiați de noi, apare auctorialul „eu”, iar „intonația liric-detașată se preschimbă cu una tragic-încordată”, cum spune un comentator al romanului (Galina Yuzefovici). Dar acele voci, desigur, se împletesc în jurul unor idei sublimate: dragoste, moarte, creație, muzică, credință și nemurire… Există un splendid fragment (1977), unde Gleb care are 13 ani merge cu bunica lui, Antonina Pavlovna, într- o minunată zi de iunie, pe malul Niprului, și asistă la un moment tragic: înecul fetei pe care au văzut-o cu ceva timp în urmă, când mergeau în urma ei spre plajă, care-i apare apoi în vis lui Gleb. S-a prezentat Arina, și i-a zis:

„Probabil că nici nu s-ar fi întâmplat asta, dacă în viață aș fi fost iubită cu adevărat. Poate că apa îi înghite pe cei pe care nu-i susține dragostea nimănui”,

după care Gleb a adăugat:

„Trebuia să te fi luat în brațe atunci când zăceai pe nisip, și prin bătăile inimii mele aș fi repus-o în mișcare pe-a ta, cea oprită. Pentru ca ritmul unei inimi să-și găsească ecoul în cealaltă”…

Moartea Arinei, precum inimile bâtând în ecou, prevestește moartea de peste ani a Verei (fiica Annei Lebed, prima iubire a lui Ianovski), a acelei fetițe în care Gleb Ianovski și-a pus atâta speranță, și cu care concertează o singură dată, în 2014, la München, în fața unui public de cinsprezece mii de oameni, a căror aplauze fulminante au durat patru minute, încă înaintea prestației lor. După concert Vera a trăit o emoție puternică, retrăind fiecare clipă a aceluia, așezându-se la pian, spre a interpreta din nou și din nou întregul repertoriu. Vera își dorea cu ardoare să repete concertul, pe scenă, dar starea sănătății ei s-a înrăutățit, aceasta fiind grav bolnavă, necesitând o operație de transplant de ficat… Chiar dacă s-a găsit un organ spre a-l înlocui pe cel vătămat, inima Verei s-a oprit în timpul operației, după mai multe ore de supliciu. Soții Ianovski, care au stat în tot acest răstimp pe holul spitalului, sunt bulversați, dați peste cap total. Pleacă subit la Scalea, unde vizitează o biserică de secol VIII, cu hramul Sfântului Nicolae; ar fi trebuit să meargă cu ei și Vera, dar n-a fost să fie. În semiîntunericul străvechiului monument, Gleb distinge figura monahului Nectarie, care-i spune:

„Viitorul este simplu să-l răpești, pentru că acesta nu există. Este doar o visare. Dificil este să iei prezentul, și mai abitir – trecutul. Iar veșnicia, trebuie să vă anunț, e cel mai greu să o smulgi. – Și dacă bolile vor micșora zilele tale, în aceeași măsură vei căpăta profunzimea acestora. Dar trebuie să ne rugăm, ca nici lungimea acestora să nu se micșoreze”.

Nu mi-am dat seama, până la urmă, dacă romanul Brisben este despre ceva anume. Este mai degrabă o meditație asupra unui destin muzical neînmplinit, a unui om care nu și-a găsit locul, pentru că nici viața lui nu avut parte de o singură țară, nici de o singură limbă, ci mai degrabă a zburat pe aripile destinului între spații geografice, culturi diferite, în care memoria pare a avea mai degrabă aspectul unei fresce bizantine topite sub povara veacurilor, în preajma căreia doar muzica clasică manifestă o oarecare permanență, deși tocmai ea este cea mai abstractă dintre arte. Consistența ei nu este de natură umană. Paradoxal? Poate. Dar muzică există și dincolo de prezența mundană. Omul a învățat însă să o noteze.

Vodolazkin posedă în chip evident o cultură muzicală care transpare prin trama țesăturii verbale și cred că miza acestei cărți era să creeze o muzicabilitate a textului, dar nu cred că i-a reușit decât într-o mică măsură…tocmai de aceea este o scriere cu mai multe finaluri, tulburătoare toate, tocmai prin imprevizibilitatea lor abruptă. A fiecăruia dintre acestea. Dar ele denunță peremptoriu, cred, o vădită răscruce interioară a autorului. Sunt sigur că Vodolazkin însuși își pune acea problemă crucială, dacă va mai scrie un nou roman, sau dacă Brisbane va fi piatra, un soi de bolovan de hotar, dincolo de care se va instala tăcerea. Cu Laur – ca far.

Notă: traducerea citatelor îmi aparține.

Brisbane de Evgheni Vodolazkin