Povestea lui Ion Creangă, spusă de Andrei Crăciun

Mai puţin un studiu al artei narative şi al stilului inconfundabil creat de Creangă prin jovialitate şi realismul scriiturii, cartea lui Andrei Crăciun este mai curând o analiză a relaţiilor pe care acesta le-a avut cu „megieşii”, cu vecinătatea, în sens larg. Din acestă vecinătate îşi ia scriitorul subiectele pentru Poveşti şi Amintiri…, ştiind să aşeze fiecare personaj într-o tipologie clară, după fire şi caracter, aşa cum a venit pe lume, „cuţit de oţel sau de tinichea”. În scenă, apare mereu figura lui Creangă, poate mai puţin vesel decât am crede, citindu-i, liberi (acesta este termenul folosit de Andrei Crăciun), opera. Omul are slăbiciunile şi problemele lui, dar are şi principii de la care nu se abate. Şi, în general, se descurcă mai bine exact atunci când lumea-i stă împotrivă.

Să începem, vă propun, cu sfârşitul. Şi cu această evocare a lui I.Slavici, pe care Andrei Crăciun o consideră importantă pentru imaginea unui om care, având înţelepciune şi dulceaţa vorbei, ştia să-şi apere seninătatea şi să rămână stăpân pe propriul sine, fără vanităţi, fără alte lucruri deşarte şi, mai ales, fără inima măruntă:

„Unul dintre cei care l-au înţeles până la nuanţă este Ioan Slavici. Şi scria Slavici: Ceea ce l-a ridicat pe Creangă în rândul marilor noştri scriitori e sinceritatea şi iubirea de adevăr, cu care reproduce felul de a gândi şi de a simţi al poporului român, lipsa de-ncungiur cu care spune adevărul, pe care numai puţin îl ştiu atât de bine ca dânsul.

În universul moral al lui Creangă, oamenii îşi împărtăşesc unii altora păcatele, iar adevărul, binele şi frumosul chiar se încumetă să existe.

Iaca, acesta a fost humuleşteanul: un om egal cu sine însuşi, care nu căuta a fi mai mare decât era (o bună dovadă a caracterului său e că a făcut toată viaţa numai politică de opoziţie). Dânsul n-a îmbrăcat haina imposturii.

Povestea domnului Creangă este de aceea, mai mult decât orice, o poveste despre libertate şi chiar aşa – liberi – se cuvine să îl citim şi noi.

E 1 ianuarie 1890 şi un zvon negru pleacă din mahalaua Ţicăului şi începe să cutreiere pe uliţele Iaşiului: umblă vorbă că a murit domnul Ion Creangă…

Apoi, putem zâmbi de-acum.

Ştim că oamenii liberi n-au cum să moară.

Şi viu e şi domnul Creangă şi dă şi caută adevărul, vorba ceea, şi acum şi în veacul veacului, cât i-o fi sorocul să mai trăiască şi dânsul în inimile noastre tot mai mărunte.” (p.116-117)

Paginile acestei cărţi prind în imagini Iaşiul din vremea lui Creangă, un oraş cu „uliţe” pe care mai moţăie şi mâţe, din acelea bine hrănite cum află Creangă nu doar acasă la el, la bojdeucă, unde neamul pisicesc e blagoslovit cu nume din cele mai alese (un motan e Titu, ca Maiorescu!), ci şi în faţă la Bolta Rece, unde ajungea în frumoasă tovărăşie urcând strada Sărăriei.

Titlurile capitolelor sunt lămuritoare, atât pentru stilul hâtru împrumutat de Andrei Crăciun de la autorul Amintirilor…, cât şi pentru viziunea aleasă, o paralelă trecut-prezent, din care înţelegem cum a fost lumea veche şi ce a mai rămas din ea, şi mai cu seamă în ce măsură ar mai recunoaşte-o Creangă şi s-ar mai simţi ispitit să o încondeieze, o lume care, poate, nu şi-a pierdut pitorescul, dar şi-a cam pierdut umorul, dând „cinstea pe ruşine şi pacea pe gâlceavă:

Din care aflăm că puţine le ştim sigur şi nici nu mai avem cum să aflăm restul
Din care domnul Creangă află ce se mai întâmplă cu no
Din care aflăm că fiecare cititor are dreptul la un Creangă numai al lui
Din care aflăm că nu stă Creangă să-i punem noi eticheta de gât
Din care aflăm câte ceva din purtările lui Creangă în înalta societate
Din care aflăm câte ceva despre prietenia dintre domnul Creangă şi domnul Eminescu
Din care aflăm despre noaptea inexistentă când a descins în Iaşi, la braţ cu Eminescu, un domn foarte ciudat, cu mustaţă şi melon
Din care aflăm câteva lucruri despre opera lui Ion Creangă
Din care domnul Creangă mai află câteva lucruşoare despre noi
Din care aflăm câte se mai întâmplă pe drum de la bojdeucă până la Bolta Rece
Epilog

„Cum, Doamne apără şi păzeşte, să moară tocmai Popa Smântână?”. Porecla asta o are Creangă de la Iacob Negruzzi, unul dintre adversarii politici, din vremea când scriitorul, bun orator („Să fie bine, ca să nu fie rău!”), şi-a depus candidatura pentru deputăţie. A vrut, la un moment dat, Creangă să fie mai mult decât un scriitor foarte bun (scria greu, rescria mult), autor de manuale şi proprietar de tipografie, onorat (şi nu prea) de medalii pe care le-a primit cu aer firesc, fără să facă prea mare caz de ele – medalia Bene Merenti, clasa a II-a, şi gradul de cavaler al Ordinului Coroanei, pentru publicaţiile didactice. În esenţă, Creangă a trăit cu nostalgia Humuleştiului, pe care a încercat să-l instituie şi la bojdeucă, în mahalaua Ţicăului:

„Avea cincizeci de doi de ani, dar arăta şi mai bătrân – în oraş i se zicea deja de multă vreme Moş Creangă şi, de când se dusese şi prietenul lui, Eminescu, parcă nu mai era om şi, atunci, da, te puteai aştepta, din zi în zi, să facă şi dânsul ultima mare poznă şi să se săvârşească.

Zvonului cel negru degrabă i s-au alăturat legendele. Ba că fusese văzut pe strada Lăpuşneanu, în băcănia lui Iby, ba că înfulecase craflele în franzelăria lui Szzakmary, servit când de domnişoara Ludmila, când de domnişoara Maria, că nu se mai sătura de craflele cele umplute cu povidlă, bine pudrate cu zahăr.

Şi legendele mergeau şi mai departe: înspre seară, cuconul Ionică, dacă tot venea Sfântul Vasile, zise a se cinsti şi cu două-trei păhărele de coniac pe la brutăria lui Petre Şoituz, ba chiar umblase şi după o carafă cu vin de Cotnar cum se cuvine pe la Bolta Rece, să stingă coniacul.

Se lăsase gerul şi urătorii se porniseră prin omăt a ura, şi câte nu se mai ziceau în marginea morţii lui Ion Creangă, pe la colţuri! (p. 8)

Regionalism, „craflă” înseamnă „gogoaşă”, iar „povidlă” este magiunul de prune.

În viziunea lui Andrei Crăciun, Creangă este un om care umple cu prezenţa lui masivă, la propriu şi la figurat, locurile pe unde trece. Îl cunosc şi îl recunosc toţi, iar copiiilor le e drag, căci domnul învăţător le răsplăteşte isteţimea şi dragostea pentru carte:

„Dar generozitatea lui cu copiii care învăţau carte şi erau cuminţi era proverbială şi tot generos era şi el cu tinerii care îi treceau pragul a-l trage înspre cenaclurile lor literare.” (p. 62)

La Junimea, Creangă nu se simte chiar în largul lui, deşi fusese elev al lui Maiorescu – în 1867, criticul îi făcea onoarea de a-i solicita un punct de vedere despre tipărirea manualelor „după noua metodă”. În Viaţa şi opera lui Ion Creangă, G.Călinescu surprinde acest moment când scriitorul humuleştean a stat, iniţial, destul de rezervat, într-un colţ, „sastisit, tuşind pe înfundate”, ştergându-şi sudoarea de pe faţă cu o batistă mare, roşie. Distanţa faţă de personalităţile mai înţepate ale Junimii trebuie să fi rămas, ca un semn al diferenţelor sociale, este cert însă că, prin „corosivele” lui, Creangă a trecut repede în fruntea adunării. Creangă viza, cu ironia lui, „fandoselile”:

„În corespondenţa oficială cu statul român avea un ton când slugarnic, când ironic, când şi una, şi alta. Cu boiernaşii de la Junimea se purta cu consideraţia ţăranului faţă de omul de la oraş, pe care de fapt îl dispreţuieşte pentru fandoselile lui. A fost Creangă un ipocrit? Cum era dânsul până la urmă?

Cum să fie? Creangă, ştiind că fiecare are părţile lui, s-a aşezat sub singura definiţie ce-l putea cuprinde, cea a unui om: Ia, am fost şi eu, în lumea asta, un boţ cu ochi, o bucată de humă însufleţită din Humuleşti. (p. 63)

Născut la Târgovişte, pe 23 iulie 1983, Andrei Crăciun are studii academice în administraţie publică, ştiinţe politice, istoria ideilor şi mentalităţilor, cultură şi civilizaţie ebraică, urmate la Bucureşti şi la Tel Aviv. A fost desemnat “Talentul Anului” (2005), “Cel mai bun tânăr jurnalist de cultură” (2010), “Cel mai bun editorialist din România” (2011) şi “Cel mai bun reporter din România” (2012). La Editura Humanitas, a publicat o trilogie: Baricadele (Baricadele I, 2014, Baricadele II, 2016, Baricadele III, 2016). La Editura Herg Benet, 2015, publică Poezii pentru acea necunoscută şi Toată poezia lumii, Hiperliteratura, 2017. Pălăria albastră şi alte povestiri, Herg Benet, 2015 (cea mai bună carte a anului 2015 al revistei Tiuk!), şi Îndurabile, 2017, Herg Benet, sunt cărţi de proză scurtă. Aleea Zorilor a fost, în 2018, un titlu prezent la Gala Tinerilor Scriitori.

Povestea lui Ion Creangă, semnată de Andrei Crăciun, face parte din seria Scriitori de poveste, publicată de Editura Muzeelor Literare, 2018, proiect FILIT prin care 11 scriitori contemporani reconstituie biografia a 11 scriitori ale căror case memoriale se găsesc în Iaşi. Au fost invitaţi şi au acceptat să scrie: Florina Ilis (Povestea lui Mihai Eminescu), Simona Antonescu (Povestea Otiliei Cazimir), Cristian Fulaş (Povestea lui Dosoftei), Bogdan Răileanu (Povestea lui Costache Negruzzi), Mihai Buzea (Povestea lui Vasile Pogor), Iulian Ciocan (Povestea lui Nicolae Gane), Adela Greceanu (Povestea lui Vasile Alecsandri), Tudor Ganea (Povestea lui Mihail Sadoveanu), Alex Tocilescu (Povestea lui George Topîrceanu), Dan Coman (Povestea lui Mihai Codreanu), Andrei Crăciun (Povestea lui Ion Creangă).