„Nimeni nu poate vorbi despre Sfântul Munte ca o Cetate-Mănăstire fără să fie expus riscului de a da greș. Fiindcă Sfântul Munte și cetățenii lui – monahii lui – nu se cuvine să fie supuși criteriilor comune întrebuințate de obicei atunci când este vorba să judecăm o idee, o teorie, o instutuție lumească. Și asta în principal pentru că viața monahilor e „ascunsă în Hristos”, iar ei luptă pentru dobândirea virtuții căreia „îi place să se ascundă”[1]…
***
Există o zicere în Sfântul Munte Athos, legată de Cuviosul Paisie Aghioritul, care susține că în anii 1960, acest nevoitor și ascet s-ar fi dus la chinotita Muntelui (guvernământul Sfântului Munte Athos, format din arhimandriți ai câtorva mănăstiri, care se schimbă periodic), și le-ar fi spus mai marilor de atunci, că mai bine ar fi fost pentru acel loc sfânt ca iei să-și fi pierdut fecioria, decât să fi îngăduit ca motoarele mașinilor să apară pe drumurile parcurse de secole doar cu piciorul sau cu măgarii, mularii sau cu caii…și unde modul de viețuire nu se schimbase prea mult în mai bine de o mie de ani.
Acum din Dafne, arsanaua Sfântului Munte Athos, se ajunge în capitala peninsulei aghiorite – cu numeroase mijloace de lomocoție: autocar, mașini de teren, maxi-taxi, iar drumul este în bună măsură betonat, cu o bandă galbenă pe mijloc. Aproape că nu mai deosebești acel drum de majoritatea șoselelor de oriunde altundeva. Și ce dacă, se naște firesc întrebarea?
Vorba e că isihia de altă dată era asigurată inclusiv de modul în care se deplasau în vechime monahii de acolo, dar și mult prea puținii închinători. Folosesc dinadins acest termen deja arhaic, închinător, și nu pelerin, căci cei care veneau pe vremuri, iar aici e de spus că, până în secolulul al XIX-lea, străinii de Munte erau destul de rari, și extrem de specializați: savanți, istorici, scriitori, cărturari, istorici de artă etc. Mărturiile din acele timpuri sunt pline de exotism, și mai puțin de mistică. De-abia în veacul XX au început să apară adevăratele cărții revelatorii despre Sfântul Munte. Sunt multe, există deja o bibliotecă întreagă, de la ghiduri, la cărți de apologetică duhovnicească, albume de fotografii și relatări despre monumentele de artă din întregul cuprins al Muntelui.
Un album cu fotografii de secol XIX, cu mănăstirile Sfântului Munte, editat recent, în 2003, strecoară ideea că numărul monahilor și al fraților, din jurul lui anului 2000, era de cam o mie de suflete, ceea ce înseamnă cel mai mic număr din întreaga sa istorie[2]…Cu toate acestea, tehnologia și numărul mare de vizitatori (la hramul mănăstirii Iviron, unde se cinstește praznicul Adormirii Născătoarei de Dumnezeu au sosit, se spune, circa o mie de pelerini!), schimbă rapid, simțitor și ireversibil, se pare, fața tradițională a acestui loc al liniștii, rugăciunii și reculegerii sufletești. Al isihiei. Logistica necesară ospitalității contemporane, cu tot ce însemnează aceasta, este în plină expansiune. Cu injecții financiare consistente, venite din partea UE, și ale unor donatori care vor să fie anonimi sau nu, locul acesta se schimbă, devine modern.
Dar iată cum descria învățatul elinist basarabean, Axinte Frunză (1860 – 1933), la anul 1909 situația din perioada cea mai înfloritoare a Muntelui, când numai în mănăstirea rusească Sf. Pantelimon viețuiau circa o mie de nevoitori:
„Ziua – și mai ales vara – vizitatorul nu are ce să caute Sfântul Munte. Ziua omul nu se vede. Pe cât sunt de tăcute stâncile și pădurile, tot atât de muți și aproape nevăzuți sunt oamenii, cei tineri scormonind undeva între stânci, cei bătrâni închiși cu cărțile de rugăciuni ”[3].
Ajuns în Sfântul Munte în vara lui 1909, mai exact în luna iunie, autorul petrece aici mai mult timp, astfel că de sărbătoarea Schimbării la Față a Mântuitorului (6 august) încă mai era acolo, și a stat apoi încă ceva timp și în Careia, capitala monahală. A umblat prin văgăunile Muntelui, a urcat pe Aton, a vizitat chilii, colibe, coclauri (exact astfel le numește autorul), și a întâlnit numeroși sihaștri, trăistari, pustnici, mulargii, moți, basarabeni, ruși, greci, albanezi…în partea de sud a arhipelagului descrie o masă la părintele Serafim, care locuia singur:
„așezând pe masa aproape pătrată, aproape netedă, mai ales solidă, capabilă să înfrunte perioade geologice, bunătăși ka care noi nici nu visam: un coșuleț cu câteva cepe, o bucată zdravănă de pâine de secară, o ulcică de măsline, și inevitabilele icre uscate atât de obișnuite în tot Sfântul Munte, grozav de sărate și amare, iar ca un corectiv la atâta sărătură și amăreală – un fagure de miere, descoperit de pustnic în scorbura unui copac…”[4].
Iar mai încolo autorul conchide alert: „…am mâncat tot avutul pustnicului, am distrus o existență. Cu ce am mâncat noi, omul trăia poate o jumătate de lună, poate o lună întreagă”[5] Dar pustnicul nu s-a sinchisit deloc de prezența celor doi mâncăi, și-a luat un ulcior, și dus a fost la izvor. Nu l-au mai văzut…
Citesc rândurile de mai sus, și constat că de la acele descrieri până azi nu au trecut decât 110 ani, dar cât de mult s-a metamorfozat viața din Munte de atunci, odată cu apariția curentului electric, a mașinilor și a masivului pererinaj, devenit turism! O spun în cunoștință de cauză, pentru că în 2015, când am ajuns prima oară în Sfântul Munte, am vizitat 10 din cele douăzeci de mănăstiri ale arhipelagului, plus câteva chilii, și le-am pășit pragul acestora mergând pe jos între ele…cu două sau trei excepții când am apelat la vehicule motorizate. Am întîlnit puțină lume pe cale, vizitatorii de azi ai Muntelui sunt grăbiți să vadă și să se închine în cât mai multe locuri, neglijând felul în care se comportau și erau pelerinii de altă dată, cum erau strămoșii lor. Acum cei care ajung aici se deplasează cu mașinile de teren și cu microbuzele; hoarde numeroase de bărbați străbat arhipelagul în lung și în lat, mișcându-se în ritm alert, petrecând acele patru zile calendaristice, înscrise în diamonitorion. Acesta din urmă este un document special care-ți permite intrarea în Sfântul Munte. Dacă mănăstirea sau schitul în care ești găzduit îți îngăduie activități speciale, mai poți rămâne mai multe zile în „statul monahal”, cum este numit de către unii.
În prima mea descindere acolo nu am fost decât aproape exclusiv globe-trotter, cu rucsacul în spate, transpirat cam tot timpul, bând cantități inimaginabile de apă, atacat de vuietul mării și de zumzetul asurzitor al cicadelor. Dar atunci am simțit sensul profund al pererinajului, al tăcerii, al efortului fizic depus pe cărările și potecile Athosului. Te luptai cu sinele, cu dorința abandonului, dar și cu arșița, cu iluzia vizuală pe care ți-o dau depărtările, distanțele, cu asupra de măsură atunci când vezi în fața ochilor mai multe rânduri de creste suprapuse, scăzcând în intensitate. Iar când vedeai creasta Atonului, înțelegeai că acolo, sus, e locul în care jinduiești cel mai mult să ajungi, cândva, poate, dar la fel de adevărat este că te poți mulțumi și cu contemplarea lui, acolo unde ești. Iar contemplarea aceasta poate fi cea din urmă a vieții tale, căci
„nicăieri nu te deprinzi mai ușor cu ideea morții ca în Sfântul Munte; dar nu știu de ce, nicăieri nu apare mai fioros mormântul ca sub forma unei văgăuini străjuită de momâile albe ale stâncilor de marmoră, așezate la înălțimea de 1600-1700 metru de-asupra mării pustii”,
zice același Axinte Frunză[6], în timpul urcușului său pe Aton, în vârful căruia a și ajuns.
Îmi doresc încă o dată să ajung în Muntele Athos, doar pentru a urca pe vârful Aton, la înălțimea de 2033 de metri, unde se află punctul cel mai înalt al acestei fâșii de pământ binecuvântat de prezența neîntreruptă a Născătoarei de Dumnezeu.
Credit foto: Vladimir Bulat
Scurtă bibliografie în limba română despre Sfântul Munte, într-o ordine aleatorie:
Vasile Andru, Istorie și taină la Muntele Athos, 2001, cu reeditări în 2004 și 2016;
Jean Biès, Athos Muntele transfigurat, 2006 (ediția princeps, 1997);
Ion Brad, Muntele, 1996 (ediția princeps, Muntele Catârilor, 1980);
Teoclit Dionisiatul, Dialoguri la Athos între cer și pământ, 2015; (ed. I, 2004);
Alain Durel, Peninsula interzisă, mărturie despre viața pe muntele Athos, 2016;
Axinte Frunză, Un modern la Athos, 2001 (ediția princeps, 1943);
Dan C. Mihăilescu, Oare chiar m-am întors de la Athos?, 2011;
Graham Speake și Mitropolitul Kallistos Ware, Muntele Athos. Microcosmos al Răsăritului creștin, 2014.
[1] Teoclit Dionisiatul, Dialoguri la Athos între cer și pământ, 2015, pag. 146.
[2] Mănăstirile și schiturile Sfântului Munte Athos în fotografiile marelui kneaz Constantin Constantinovici Romanov, 1867-1872, Editura Indrik, Moscova, 2003 (în rusă), pag. 104-105.
[3] Axinte Frunză, Un modern la Athos, Editura Anastasia, 2001, cu o introducere de academician Virgil Cândea, pag. 73.
[4] Ibidem, pag. 117.
[5] Ibidem, pag. 118.
[6] Ibidem, pag. 133.
