„România 1916-1941. O istorie politică” – o analiză

Dennis Deletant este istoric și profesor invitat al Catedrei de studii românești „Ion Rațiu”, de la Georgetown University, Washington, D.C., și profesor emerit la School of Slavonic and East European Studies, University College London. Istoricul are un interes vădit pentru spațiul sud-est european și, implicit, pentru spațiul românesc, fiind autorul mai multor volume de autor sau în colaborare despre istoria României contemporane. În anul 2024, la Editura Humanitas, a fost tradusă cartea România 1916-1941. O istorie politică de către Monica Mărgărint, fiind una dintre aparițiile de interes ale târgului de carte Bookfest.

Lucrarea de față este structurată în trei mari părți: partea introductivă, care cuprinde reprezentări cartografice, dar și scurte biografii preliminare ale principalelor personaje politice analizate, cuprinsul cercetării, structurat, la rândul său, în zece capitole, însoțite de prolog și concluzii, și, în cele din urmă, anexele, al căror scop este trimiterea directă la documentul de arhivă, întregirea analizei realizate de autor.

În ceea ce privește bibliografia, la baza cercetării istoricului Deletant se pot identifica surse primare, care provin din spații diferite (Marea Britanie, România, Rusia, Statele Unite ale Americii), studii inedite, colecții de documente publicate, monografii și memorii, cărți și articole din publicații. Complexitatea bibliografică relevă interesul autorului pentru o analiză cât ai veridică și obiectivă, accesul la documente din locuri diferite deschide oportunitatea înțelegerii subiectului abordat din mai multe perspective, mai ales ale principalilor actori politici implicați în problematica centrală a cărții.

Ca metode de cercetare, se poate regăsi metoda abordării cronologice a subiectului, ceea ce este esențial pentru coerența relatării și înțelegerii faptelor istorice, metoda comparativă, ceea ce duce la o justă contextualizare a evenimentelor din România cu cele petrecute în alte state, în aceeași perioadă, metoda sincronică, autorul fiind preocupat de o analiză simultană a tuturor domeniilor de activitate ale statului român, pentru a construi o imagine de ansamblu cât mai coerentă și complexă.

Intervalul cronologic ales este extrem de relevant pentru istoria contemporană a României: 1916 – fiind anul în care statul român intră în Primul Război Mondial după doi ani de neutralitate și lungi negocieri cu Antanta, alianță de partea căreia va și lupta în război, iar anul 1941 este anul care găsește România angrenată într-un alt conflict, în Al Doilea Război Mondial, dar de partea Axei, adică de partea statelor împotriva cărora luptase în prima conflagrație mondială. Între cele două borne cronologice, statul român cunoaște schimbări politice, economice și sociale de mari proporții. Schimbări de regi și numeroase guverne, ascensiunea mișcării politice de extremă dreapta, care după alegerile din 1937 reușește să ocupe locul trei, după partidele istorice, succesiuni de miniștrii și viziunile lor, trecerea de la monarhie constituțională, la monarhie autoritară, la stat național legionar și dictatură militară. Cei 25 de ani analizați reprezintă esența schimbărilor politice aduse în România secolului XX, până la instaurarea comunismului, reprezintă un sfert de veac al marilor cutremure ideologice și politice.

Scopul cercetării conturat de Dennis Deletant este acela de a readuce în atenție date, nume, statistici, de a le analiza și contextualiza pentru a consolida sau dimpotrivă, a reașeza pe temelii reale, imaginea idealizată, hiperbolizată a României interbelice. După aproape o jumătate de secol de comunism, de frică, lipsuri și teroare, după o perioadă de tranziție îngreunată de o libertate greșit înțeleasă și aplicată, în mentalul colectiv, oamenii au avut nevoie de un reper din istoria relativ recentă pe care să îl idealizeze, la care să se întoarcă, iar acesta a devenit România mare, cea interbelică, din care rămâne filozofia și dineul, plimbările pe Calea Victoriei și la Șosea, democrația. Însă, este România interbelică, în fapt, doar această imagine idilică sau dedesubturile sunt cele ale tenebrelor, inclusiv ale unui dezechilibru și instabilități politice de mari proporții? La această întrebare răspunde, de fapt, cercetarea istoricului Deletant.

Analizată în comparație cu cele aproape cinci decenii de guvernare comunistă, perioada interbelică este adesea văzută de mulți români, inclusiv de istorici, în mod nerealist. Între 1918 și izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, s-au înregistrat progrese în abordarea dezechilibrelor sociale și economice, generate de extinderea granițelor țării la finalul Primului Război Mondial. Dar, după cum foarte bine observa Roland Clark, cadrul convențional în care este circumscrisă perioada interbelică românească ignoră consemnările care ne ajută să înțelegem mai bine aspectele diverse ale societății românești din acea vreme.

Astfel, perioada cuprinsă între bornele cronologice stabilite va fi analizată de către autor pe patru paliere: problemele unui stat de mici dimensiuni, prăbușirea democrației, progresele înregistrate, efectele făuririi statului național unitar și ale centralizării și din următoarele perspective: economic și social, pierderi teritoriale, politică internă și politică externă, fiecare clar argumentat, dar și corelat cu celelalte.

Conceptul-cheie al primilor ani ai perioadei interbelice pentru România mare este cel de naționalism emergent, ale cărui rădăcini se pot identifica chiar la Rousseau, în teza dezlipirii micilor națiuni de marile imperii și alipirea la patriile-mamă, ceea ce se petrece și cu provinciile istorice românești, Basarabia, Bucovina, Transilvania, care prin tratatele încheiate la Paris, între 1919-1920, sunt recunoscute ca fiind parte a statului român, de unde apare și numele de România mare sau România dodoloață. Primul aspect care atrage atenția este creșterea demografică de proporții: Populația țării a crescut de la 8,5 milioane în 1916 la peste 16 milioane în 1920, a cărei consecință imediată era aportul minorităților din zonele anexate. Dincolo de populația autohtonă, în România trăiau și numeroase minorități care trebuiau integrate noilor granițe prin măsuri cât mai rapide și solide. În felul acesta, statisticile demonstrează că, în perioada interbelică, în România cele mai importante minorități erau: maghiarii (9,3%), evreii (5,3%), ucrainenii (4,7%), germanii (4,3%), iar românizarea acestor populații s-a încercat a se realiza prin următorii factori: educație, cultură și religie. Accentul pica pe școală ca principala instituție aptă să producă adaptarea istorică. Obiectivul principal era inculcarea conștiinței naționale, fapt realizabil prin materiale didactice în limba română, înființarea de școli, mai ales în mediile defavorizate, școli cu predare exclusiv în limba română, însă rezultatele nu au fost cele mai îmbucurătoare nici până la finalul anilor ’30. Cu toate acestea însă, problemele nu au întârziat să apară, atât pentru că, pe de o parte, faptul că

societatea nu era în măsură să garanteze protecția minorităților, iar pe de altă parte, deoarece minoritățile naționale de după 1919 erau nemulțumite la rândul lor de tratatele de pace pentru că fuseseră private de statutul privilegiat pe care îl deținuseră anterior, ca parte a unui grup majoritar. Maghiarii din România, Iugoslavia și Cehoslovacia, precum și germanii din Cehoslovacia și Polonia făceau parte din această categorie. Prezentându-se drept victimele Versailles-ului, au făcut campanie împotriva tratatelor și și-au apărat energic identitatea etnică în fața presiunilor de integrare.

O altă mare problemă a României interbelice a fost dezvoltarea și încurajarea politică și socială a antisemitismului, care nu era o noutate în statul român, dar cu atât mai mult după 1919 – 1920. Antisemitismul nu poate fi izolat sau plasat în mediul rural sau urban, ci era omniprezent, de la cel mai mic nivel până la nivel de conducere politică. Antisemitismul capătă proporții greu de cuprins, în primul rând, din dorința de a găsi vinovatul, care niciodată nu putea fi din interiorul celor de același neam, etnie, ci dintre ceilalți. Alteritatea devine literă de lege, eu – românul și ceilalți, definirea individului făcându-se după criterii etnice, religioase (la nivel intelectual, rămâne prefața lui Nae Ionescu la romanul De două mii de ani, al lui Mihail Sebastian). Identificarea vinovatului și combaterea lui ar fi fost, conform practicilor epocii, o modalitate de rezolvare a problemelor.

Antisemitismul era larg răspândit și încurajat de majoritatea românilor în perioada interbelică. Țărănimea îi detesta pe evrei în virtutea faptului că aceștia erau fie furnizori de alcool, fie cămătari, fie intermediari în comerțul cu cherestea, în vreme ce clasele superioare îi priveau cu suspiciune. În plus, după anexarea provinciei în 1918, evreii din Basarabia erau asimilați cu rușii și nu păreau de încredere […] Regele Carol al II-lea a promovat antisemitismul din interes politic. Sub guvernul Goga, antisemitismul a fost ridicat la rang de politică de stat.

În acest context, se născuse Liga Apărării Național Creștine, în 1923, în fruntea căreia se afla A.C. Cuza, susținătorul introducerii unui numericus clausus, iar în 1927, sub oblăduirea lui Corneliu Zelea Codreanu se forma Legiunea Arhanghelului Mihail, care a produs numeroase valuri de violență și agitație, culminând cu asasinatele politice. Astfel, democrația din România începea să piardă din ce în ce mai mult teren, mai ales după alegerile parlamentare din 1937, care demonstrau că, la un anumit nivel, curentul extremei drepte occidentale se simțea puternic și în statul român. Niciun partid politic nu a reușit să obțină prima electorală, fapt ce trăda instabilitatea cronică a clasei politice românești.

Alegerile din decembrie 1937 au fost un punct de cotitură pentru democrația din România […] Formațiunea Totul pentru Țară a câștigat 66 de mandate (15,6% din voturi), devenind a treia cea mai puternică formațiune după ce a liberalilor ( cu 152 de locuri, repsectiv 35,9% din sufragii) și Partidul Național Țărănesc (cu 86 de reprezentanți și 20,4% din total). Pentru prima dată în istoria României, un guvern pierde alegerile, din moment ce Partidul Național Liberal nu a reușit să obțină 40% la urne, necesare pentru a rămâne la putere.

Pe acest fundal al instabilității, regele Carol al II-lea găsea motivul instaurării unui regim personal, adoptând în februarie 1938 o constituție prin care se intitula capul statului, punând bazele unei monarhii autoritare, până în 6 septembrie 1940, când sub presiunea politică și raptul teritorial, monarhul ceda puterea fiului său, Mihai I, părăsind țara. Câteva zile mai târziu, pe 14 septembrie 1940, România devenea stat național-legionar, formă de conducere politică în care regele Mihai I devine o simplă efigie de protocol, iar Ion Antonescu Conducător cu puteri depline al statului român, cooptând la putere Garda de Fier, care se bucura de popularitate. Principalul obiectiv de politică externă, în acest moment istoric, pentru Antonescu era reîntregirea granițelor în forma anterioară anului 1940, adică recuperarea Basarabiei, Bucovinei de Nord și a nordului Transilvaniei. Însă colaborarea Antonescu-Sima nu avea să dureze decât până în ianuarie 1941, culminând cu evenimentul rămas în istoriografie sub numele de Rebeliunea Legionară, a cărei consecință principală a fost înlăturarea legionarilor de la putere și formarea unui nou guvern de către Ion Antonescu, format în întregime din militari, ceea ce ducea la instituirea unei dictaturi militare.

Ca militar, Antonescu gândea rezolvarea problemelor în termeni de raison d’état. A înființat un regim în cadrul căruia ofițerii de rang înalt primeau ordine direct de la el și, de obicei, ignorau deciziile altor miniștri din Cabinet.

Pe 22 iunie 1941, era lansată Operațiunea Barbarossa, ofensiva româno-germană asupra Uniunii Sovietice, scopul României fiind redobândirea provinciilor alipite de sovietici. Efortul militar de război a fost unul catastrofal în pierderi omenești – în acest efort au pierit 4112 soldați, 12 120 fiind răniți, iar 5506 fiind dați dispăruți. Pe 22 august 1941,regele Mihai I l-a avansat pe Antonescu la gradul de mareșal. Pe 4 septembrie, Basarabia și Bucovina redeveneau provincii românești. Cronologia anului 1941 este una extrem de încărcată pentru România, marcată și de tensiuni, și de succese, dar, cel mai important, este anul de debut al unui curs istoric neașteptat, neplanificat, al unui lung șir de decizii care aveau să ducă statul român într-o negură a istoriei.

Din ecuația istoriei ca știință „dacă” este un termen de evitat. Istoria contrafactuală este un șir de presupuneri, fapte imaginare. Ce s-ar fi întâmplat dacă, nu vom ști, de fapt, niciodată. Ceea ce știm este ceea ce s-a întâmplat și este susținut documentar de arhivă. Pentru o înțelegere corectă a istoriei, faptele trecutului nu se judecă deloc cu instrumentele prezentului sau de pe pozițiile a ceea ce cunoaștem deja. Bazându-ne pe date, pe fapte, putem emite argumente de valoare, fără a pica în mrejele superlativului absolut de nicio parte.

Dincolo de conținutul documentat, scris coerent, corect faptic, obiectiv, lucrarea lui Dennis Deletant, România 1916-1941. O istorie politică, mai are și meritul de a se feri de judecăți subiective, de etichete naționaliste sau antinaționaliste, ci se rezumă la ceea ce trebuie să facă un istoric, să cerceteze, să analizeze și să argumenteze pentru a ajunge la o concluzie. A pleca de la o ipoteză pentru a ajunge la o concluzie, și nu invers. În concluziile volumului, autorul apreciază just o constantă a politicii externe a României, din interbelic până în prezent: necesitatea integrării statului român într-un sistem internațional durabil, de viziune democrată, liberală: atunci Societatea Națiunilor, Pactul Briand-Kellog și alte alianțe regionale sau internaționale, azi, NATO, Uniunea Europeană.

România 1916-1941. O istorie politică de Dennis Deletant