Revolta poveștilor … cu acordul părinților – Teatrul Stela Popescu

E din ce în ce mai dificil să scrii despre spectacolele dedicate copiilor. Cel puțin despre cele din România. Pentru că, din păcate, am impresia că nivelul artistic (conceptual) al acestora scade de la an la an. Pare că regizorii sau cei implicați în realizarea acestora sunt rupți de tot ceea ce este contemporan, ba unii se încăpățânează să facă montări vetuste, cu aer de prăfuit și învechit încă de la premieră (se pot invoca mlte cauze – de la cele pecuniare și până la credința comună că spectacolele pentru copii nu sunt atât de importante ca cele pentru adulți). Personaje care nu-și găsesc nicicum interpreții pe măsura complexității, scenografii ciudate sau depășite din punct de vedere estetic (am văzut decoruri care păreau scoase din magazia/muzeul teatrului și montate uneori haotic), coregrafii ale căror protagoniști par că se dezarticulează cu fiecare pas făcut sau care devin ridicoli odată cu derularea firului narativ, replici rostite ca și cum protagonistul ar fi scos la tablă de doamna învățătoare să recite poezia, ilustrații sonore care par a avea legătură cu Mamaia Copiilor și nu cu vreun sistem de referință solid din punct de vedere estetic. Să fim bine înțeleși, copiii de astăzi nu sunt nici tâmpi cu toții, nici abuzați de tehnologie și mass-media într-atât, încât să nu fie capabili să discearnă cu un minim efort între ce este frumos și ce este hidos de-a dreptul, sau între ce este bine și ce este rău în jocul actorilor. După cum, la fel de bine înțeleși să fim că vorbesc în cunoștință de cauză și fără să mă grăbesc să arunc piatra. Evident că toate aceste tare nu caracterizează producțiile unui singur teatru. Urmăresc de mai bine de cinci ani fenomenul producțiilor dedicate celor mici: am fost și la teatre finanțate de primării/statul român, dar și la teatre independente. Dacă în cele independente există o mai mare grijă pentru montare, acestea suferă, în schimb, la capitolul spațiu, deci nu pot avea scenografii elaborate, dar am văzut producții care suplineau foarte bine această lipsă prin apelul la celelalte mijloace scenice. În teatrele de stat există spațiu, inclusiv săli foarte mari, numai că multe au probleme cu atragerea, menținerea și creșterea nivelului de civilizație al publicului. Mi-aduc aminte că am fost la un spectacol susținut la Muzeul Țăranului Român la care părinții s-au simțit oarecum ofensați (o parte dintre ei, nu toți), când li s-a spus de la bun început că în spațiul scenic nnnu se calcă sub nicio formă și că trebuie să aibă grijă de copiii (să nu-i lase liberi prin spațiu în timpul reprezentației). Am fost inclusiv la ateliere de dezvoltare a copilului de vârstă mică, în care tehnicile de teatru primează – cunosc actori care joacă în teatrele pentru copii și care au cu regularitate aceste ateliere; am văzut și spectacole la care copiii stăteau cu gura căscată pentru că ceea ce se vedea/auzea pe scenă era cu adevărat captivant (marea majoritate a spectacolelor de la Opera Comică pentru Copii reușescă să cucerească pe cei mici prin combinația de coregrafii foarte bune și scenografii pe măsură). Cum-necum, cel puțin de două ori pe lună ajung la un spectacol pentru copii, în București, de regulă, dar și în alte locuri.

Am făcut această introducere mai amplă tocmai ca să fiu bine înțeleasă. Pentru că premiera Teatrului Stela Popescu poate fi „salvată”, încă se mai poate. Dacă rămâne în forma pe care am văzut-o eu, atunci nu poate avea audiență generală. Trec peste faptul că până să ajung la intrarea în Sala Mică a trebuit să-mi fac loc printr-o mulțime de pierde-vară, pentru care esplanada Palatului Copiilor era cel mai bun loc pentru băutul berilor și scuipatul cojilor de semințe (chiar nu se poate face nimic în acest sens?), iar mormanele de gunoi lăsate parcă special peste tot, prin preajma te izbeau la ieșirea de la spectacol. În momentul în care am intrat în sală m-a cucerit instant scenografia. Știam ce poate Cristian Marin, dar tot m-a surprins mai mult decât plăcut modul cum a reușit să creeze un decor cu adevărar reprezentativ pentru subiectul spectacolului. Cotoarele cărților, de dimensiuni diferite, cu elemente mobile care asigură intrările și ieșirile personajelor din scenă, culori foarte bine alese și puse în valoare de jocurile de lumini crează un cadrul foarte bun pentru desfășurarea personajelor. Și ele au intrat în scenă așa cum intră și poveștile în viața copiilor: unele mai timid, altele cu poticneli, unele în forță (mama vitegră mi s-a părut uneori chiar prea brutală prin raportare la celelalte personaje), alte pe nesimțite. Cu o distribuție din păcate inegală ca valoare (nu mă refer la experiența de joc atunci când mă refer la un spectacol pentru copii, pentru că de multe ori aceasta nu ajută) – dar, de exemplu Alexandru Rebeja (interpretul lui Mihai), care are doar 16 ani, a fost de foarte multe ori fals, sau, în cel mai bun caz, stângaci. Dominat clar de emoții, îi recomand să-și caute firescul și să se lase și pe mâna colegilor de scenă, altfel o să tot pară dintr-o altă poveste. Muzica și momentele coregrafice au completat firesc scenografia, Andrei Dogaru etalându-și experiența de balerin cu deja ani de experiență scenică.

De ce pledez pentru ideea de „acordul părinților? Pentru că au fost replici cum este întrebarea „Singurică? Singurică?” adresată de lup caprei care chiar n-avea ce căuta într-un asemenea spectacol. Mi s-a părut atât de vulgar momentul, încât mi-a scăat și o interjecție! După cum nici simularea beției de către lup, prin ducerea în mod constant a sticlei la bot n-are ce căuta într-un spectacol pentru copii (știu că la teatrele pentru copii se angajează special psihologi care „supervizează” producția din acest punct de vedere – ce este potrivit și ce nu pentru un copil de vârstă mică, ce este capabil să înțeleagă și ce nu). Nu știu cine a făcut adaptarea textului, dar în mod sigur Sânziana Popescu (autoarea acestuia) ar fi avut ceva de spus în legătura cu câteva dintre replici – prea sunau discordant față de restul (dacă ar fi fost consultată). Un plus pentru cuplul Hansel și Gretel, chiar arătau ca doi frați, ba mai și făceau parte din aceeași poveste.

Destul de bine rezolvate trecerile de la poveste la alta, personajele intrând și ieșind din scenă cu viteze adecvate și fără să amețească publicul, poate un pic prea tușată nerozia Albei ca Zăpada și un pic prea intempestivă mama vitregă a acesteia. Dar acestea sunt lucruri care se reglează după câteva reprezentații.

Dacă treceți peste incovenientele pomenite câteva rânduri mai sus și dacă mai luați în calcul și cele spuse în introducere, atunci n-are cum să nu vă placă Revolta poveștilor în regia lui Tony Adam de la Teatrul Stela Popescu. Copiii (mari) vor merge acasă stimulați să mai caute cărțile de care au cam uitat, iar părinții vor afla căi noi prn care să le trezească interesul pentru lectură acestora. De ce nu, poate chiar să asculte un teatru readiofonic sau să cumpere un audiobook cu o poveste și să revină în sala de teatru, pentru că poveștile nu sunt doar citite/lecturate, ci și jucate. Și uneori chiar foarte bine.